marți, mai 02, 2017

A AVEA NĂDEJDE DIN BELȘUG

„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde![ să aveți din abundență speranță – KJV]” (Romani 15:13, sublinierea mea).
Potrivit lui Pavel, când vine vorba de speranță, este necesară implicarea lucrării Duhului Sfânt. Așadar, cum avem noi speranță din abundență, așa cum Pavel se roagă ca să fim? Cum ne bucurăm noi în nădejde? Și cum primim noi încredințarea ei deplină? Desigur, o sămânță de speranță este semănată când suntem mântuiți, dar trebuie să fie o maturizare a nădejdii în umblarea noastră cu Isus.
Cartea Evrei ne spune că noi avem o speranță care ne slujește drept „o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” (Evrei 6:19). Cu alte cuvinte, calea spre speranță pornește din acel loc unde tu ești asigurat pe deplin că ești într-o relație de neprihănire cu Dumnezeu. Mă refer la încredințarea că avem pace cu Dumnezeu. Și Pavel ne oferă acea încredințare, declarând, „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1).
Într-un vechi imn bisericesc, scriitorul Edward Mote spune: „Speranța mea este construită pe nimic altceva decât pe sângele și neprihănirea lui Isus.” Într-adevăr, aceasta este pacea: să crezi promisiunea lui Dumnezeu că prin credința în sângele vărsat al lui Hristos, El mă consideră (socotește) neprihănit. El face acest lucru chiar dacă eu nu sunt perfect. Și neprihănirea Lui îmi este dăruită nu din cauza vreunei fapte bune pe care am făcut-o ci numai prin credință.
Cert este că, nu poți avea pace statornică, nu poți avea o nădejde veritabilă, până când tu încetezi cu șovăiala în privința acceptării tale în Hristos. Această acceptare nu se bazează pe ceea ce firea ta pământească te acuză că ești, sau pe ceea ce diavolul te acuză că ești. Este bazată pe ceea ce Dumnezeu te vede că ești în Hristos.