RUGĂCIUNEA CARE ZGUDUIE IADUL
Atunci când cartea Daniel a fost scrisă Israel se afla în robia din Babilon. Şi deja în capitolul şase, după o viaţă lungă de slujire, Daniel era la vârsta de optzeci de ani.
Daniel fusese, dintotdeauna, un om al rugăciunii. Şi acum, la vârsta sa înaintată, el nu se gândea s-o ia mai încet. Scriptura nu menţionează că Daniel ar fi fost epuizat sau descurajat. Dimpotrivă, Daniel era doar la început. Scriptura ne arată că deşi acest om a împlinit optzeci de ani, rugăciunile sale au zguduit iadul, înrăindu-l pe diavol.
Împăratul Darius l-a promovat pe Daniel în cel mai înalt post din ţara sa. El a devenit unul din cei trei preşedinţi co-egali, domnind asupra prinţilor şi guvernatorilor ai 120 de provincii. Darius l-a privilegiat pe Daniel deasupra celor doi preşedinţi, încredinţându-i lui Daniel formarea politicii guvernamentale şi instruirea tuturor slujbaşilor şi intelectualilor de la curte (Daniel 6:3).
Este evident că Daniel era un profet ocupat. Îmi pot doar imagina tot felul de presiuni puse asupra acestui slujitor, cu agenda sa de lucru aglomerată şi întâlniri care durau mult timp. Totuşi, nimic nu-l putea îndepărta pe Daniel de la timpul său de rugăciune; el nu era niciodată prea ocupat pentru a se ruga. Rugăciunea a rămas ocupaţia sa centrală, având prioritate asupra tuturor altor cerinţe. De trei ori pe zi el se retrăgea din toate obligaţiunile, poverile şi cerinţele sale de conducător pentru a petrece timp cu Domnul. El, pur şi simplu, se retrăgea din toate activităţile şi se ruga. Iar Dumnezeu îi răspundea. Daniel a primit toată înţelepciunea şi călăuzirea sa, mesajele şi profeţiile sale în timp ce se afla pe genunchi (vezi Daniel 6:10).
S-ar putea să te întrebi – ce este rugăciunea care zguduie iadul? Aceasta vine de la un slujitor credincios, sârguincios, care vede naţiunea şi biserica sa căzând tot mai adânc în păcat. Această persoană cade pe genunchii săi, strigând: „Doamne, nu vreau să fiu o parte a ceea ce se întâmplă. Lasă-mă să fiu un exemplu al puterii tale care mă ţine în mijlocul acestui veac păcătos. Nu contează dacă nimeni altcineva nu se roagă. Eu mă voi ruga.”
Eşti prea ocupat pentru a te ruga? Spui tu: „Pur şi simplu merg prin credinţă?” S-ar putea să te gândeşti: „Dumnezeu cunoaşte inima mea, El ştie cât de ocupat sunt eu. Eu Îi rostesc Lui rugăciuni în gând de-a lungul zilei.”
Eu cred că Domul doreşte timp de calitate, fără grabă, în singurătate cu noi. Atunci rugăciunea devine un act al dragostei şi devoţiunii, nu doar un timp de cerere.
Daniel fusese, dintotdeauna, un om al rugăciunii. Şi acum, la vârsta sa înaintată, el nu se gândea s-o ia mai încet. Scriptura nu menţionează că Daniel ar fi fost epuizat sau descurajat. Dimpotrivă, Daniel era doar la început. Scriptura ne arată că deşi acest om a împlinit optzeci de ani, rugăciunile sale au zguduit iadul, înrăindu-l pe diavol.
Împăratul Darius l-a promovat pe Daniel în cel mai înalt post din ţara sa. El a devenit unul din cei trei preşedinţi co-egali, domnind asupra prinţilor şi guvernatorilor ai 120 de provincii. Darius l-a privilegiat pe Daniel deasupra celor doi preşedinţi, încredinţându-i lui Daniel formarea politicii guvernamentale şi instruirea tuturor slujbaşilor şi intelectualilor de la curte (Daniel 6:3).
Este evident că Daniel era un profet ocupat. Îmi pot doar imagina tot felul de presiuni puse asupra acestui slujitor, cu agenda sa de lucru aglomerată şi întâlniri care durau mult timp. Totuşi, nimic nu-l putea îndepărta pe Daniel de la timpul său de rugăciune; el nu era niciodată prea ocupat pentru a se ruga. Rugăciunea a rămas ocupaţia sa centrală, având prioritate asupra tuturor altor cerinţe. De trei ori pe zi el se retrăgea din toate obligaţiunile, poverile şi cerinţele sale de conducător pentru a petrece timp cu Domnul. El, pur şi simplu, se retrăgea din toate activităţile şi se ruga. Iar Dumnezeu îi răspundea. Daniel a primit toată înţelepciunea şi călăuzirea sa, mesajele şi profeţiile sale în timp ce se afla pe genunchi (vezi Daniel 6:10).
S-ar putea să te întrebi – ce este rugăciunea care zguduie iadul? Aceasta vine de la un slujitor credincios, sârguincios, care vede naţiunea şi biserica sa căzând tot mai adânc în păcat. Această persoană cade pe genunchii săi, strigând: „Doamne, nu vreau să fiu o parte a ceea ce se întâmplă. Lasă-mă să fiu un exemplu al puterii tale care mă ţine în mijlocul acestui veac păcătos. Nu contează dacă nimeni altcineva nu se roagă. Eu mă voi ruga.”
Eşti prea ocupat pentru a te ruga? Spui tu: „Pur şi simplu merg prin credinţă?” S-ar putea să te gândeşti: „Dumnezeu cunoaşte inima mea, El ştie cât de ocupat sunt eu. Eu Îi rostesc Lui rugăciuni în gând de-a lungul zilei.”
Eu cred că Domul doreşte timp de calitate, fără grabă, în singurătate cu noi. Atunci rugăciunea devine un act al dragostei şi devoţiunii, nu doar un timp de cerere.