miercuri, februarie 03, 2010

O PRIVIRE ÎN INIMA LUI ISUS

“Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: "Vino îndată, şi şezi la masă?" Nu-i va zice mai degrabă: "Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?" ?” (Luca 17:7-8).

N-avem nici o problemã în a ne identifica cu robul care-si fãcea datoria sa fatã de stãpânul sãu. Nici o problemã în a ne incinge sã slujim, servind Domnului o masã plinã de laude – un festin de închinare. Ne place sã servim pe Domnul! Este bucuria noastrã cea mai mare, realizarea noastrã supremã – sã fim în lucrarea Domnului.

Dar ne este greu cu ultima parte - partea Domnului. "Si dupã aceea, vei mânca.. şi tu!” E prea mult pentru noi sã întelegem pe deplin. Nu stim cum sã luãm loc dupã ce l-am servit pe El – sã-I permitem si Lui aceeasi bucurie pe care am experimentat-o noi când L-am servit pe El! Îi rãpim Domnului nostru bucuria de a lucra în dreptul nostru, de a ne sluji.

Considerãm cã Domnul nostru aflã destulã plãcere din ceea ce facem noi pentru El, dar e vorba de mult mai mult. El rãspunde credintei noastre si se bucurã când noi regretãm faptele noastre cele rele, când arãtãm cãintã fatã de ele, pocãintã. El spune Tatãlui despre noi si gãseste plãcere cand ne încredem în El complet, ca niste copii. Dar eu sunt convins cã cea mai mare nevoie a Sa este sã avem comunicare directã cu cei pe care El i-a lãsat aici, pe pãmântul acesta. Nici un înger din ceruri nu poate face aceasta în locul nostru, nu poate împlini acea nevoie. Isus doreste sã stãm de vorbã, sã vorbim cu aceia care sunt pe câmpul de luptã, cei care au o luptã, o problemã în viata lor.

De unde am venit cu idea cã Hristos se simte singur si simte nevoia arzãtoare de a ne vorbi? Gãsim toate acestea în aparitia lui Hristos pe drumul spre Emaus, când s-a arãtat celor doi ucenici. Isus tocmai fusese înviat si chiar in aceeasi zi, doi ucenici mergeau de la Ierusalem la Emaus. Ei erau intristati din cauza Domnului lor cel plecat dintre ei, asa cã atunci când El s-a apropiat de ei, nu l-au recunoscut. El a vrut sã le vorbeascã; avea atât de multe sã le spunã.

Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat, şi mergea pe drum împreună cu ei… Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:15, 27).

Nici cã puteau trãi o experientã mai bunã ca aceasta ucenicii acestia, asa cã au plecat zicând unul cãtre altul ”nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea?” Avem în vedere bucuria ucenicilor, dar cum rãmâne cu bucuria lui Isus? Eu vãd un Domn înviat, cu lacrimile siroind pe obrajii Sãi de Domn glorificat, cu inima plinã de bucurie. El fusese împlinit, nevoia Sa fusese implinitã, si îl vãd bucuros pânã peste poate. El îsi fãcuse partea de slujire, si, în forma Sa glorificatã, El experimentase prima Sa comuniune în ambele sensuri, si de o parte si de alta. El spusese ce avea pe inimã, inima Sa fusese atinsã, iar nevoia Sa – implinitã.