marți, aprilie 20, 2010

UMBLĂ CA ŞI UN OM NOU

Cunoaşteţi pilda. Un tânăr şi-a luat partea sa din moştenirea tatălui său şi a irosit-o ducând o viaţă desfrânată. El a sfârşit ruinat fizic şi spiritual şi, în locul cel mai de jos în care ajunsese, el a decis să se întoarcă la tatăl. Scriptura ne spune: „Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult” (Luca 15:20).

Observaţi că nimic nu a împiedicat iertarea tatălui pentru acest tânăr. Nu era nimic ce putea să facă acest băiat – nici chiar să-şi mărturisească păcatele – deoarece tatăl deja asigurase împăcarea. Într-adevăr, totul s-a petrecut prin iniţiativa tatălui; el a alergat la fiul său şi l-a îmbrăţişat imediat ce l-a văzut pe băiat venind pe drum. Adevărul este că iertarea nu este niciodată o problemă pentru orice tată iubitor. La fel, nu este niciodată o problemă pentru Tatăl nostru ceresc atuci când el vede un copil care se căieşte.

Astfel, iertarea, pur şi simplu, nu este ideea de bază în această pildă. De fapt, Isus arată clar că nu era destul ca acest fiu rătăcit să fie iertat. Tatăl nu şi-a îmbrăţişat fiul doar ca să-l ierte şi să-l lase să plece. Nu, acel tată tânjea pentru ceva mai mult decât restabilirea fiului său. El dorea compania copilului său, prezenţa şi părtăşia sa.

Chiar dacă fiul rătăcitor a fost iertat şi se bucura încă o dată de favoare, el tot nu era stabilit în casa tatălui său. Numai atunci avea să fie tatăl satisfăcut, bucuria sa să fie împlinită când fiul său avea să fie adus în compania sa. Aceasta este ideea de bază în această pildă.

Aici relatarea devine foarte interesantă. Fiul, în mod clar, nu se putea împăca cu iertarea tatălui. Iată de ce el a ezitat să intre în casa tatălui său. El i-a spus, în esenţă: „Dacă numai ai şti ce am făcut, toate lucrurile murdare şi păcătoase. Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva dragostei şi harului tău. Pur şi simplu nu merit dragostea ta. Ai tot dreptul să mă alungi.”

Observaţi modul în care tatăl răspunde fiului său. El nu rosteşte nici un cuvânt de mustrare. Nu este nici o referire la ceea ce făcuse fiul rătăcitor, nici o menţiune a răzvrătirii sale, a nebuniei sale, a vieţii sale destrăbălate, a decăderii sale spirituale. De fapt, tatăl nici nu a acceptat încercările fiului său de a rămâne afară, în ruşine. El le-a ignorat! De ce?

În ochii tatălui, vechiul băiat era mort. Acel fiu dispăruse complet din gândurile sale. Acum, în ochii tatălui, acest fiu care s-a întors acasă era un om nou. Iar trecutul lui avea să nu mai fie adus niciodată în discuţie. Tatăl spunea: „În ceea ce mă priveşte pe mine, băiatul cel vechi din tine este mort. Acum, umblă cu mine ca şi un om nou. Nu e nevoie ca să trăieşti cu vină. Problema păcatului este rezolvată. Acum, vino cu îndrăzneală în prezenţa mea şi fii părtaş al îndurării şi harului meu.”