vineri, ianuarie 29, 2010

PE PICIOARELE LOR SI PREGATITI

“Saul se temea de David, pentru că Domnul era cu David” (1 Samuel 18:12).


Satan ii invidiaza si se teme cel mai mult de aceia care stau cu Dumnezeu in rugaciune si sunt hotarati sa fie gata si, cu credinta, sa lupte. Satan se teme chiar si de o mica armata a acelora care stau incinsi cu credinta, gata de lupta. El tremura tot dinaintea acelora care stau bine infipti pe picioarele lor si pregatiti, gata sa reziste. Si pentru ca se teme de tine, planul lui e sa neutralizeze duhul tau de lupta.


Diavolul face asta incercand sa invadeze mintea ta cu ganduri de infrangere, de distragere, diabolice ce dau nastere la neincredere si pun la indoiala puterea lui Dumnezeu. El iti va striga in minte si in duh: “Nu mai merita sa lupti. Esti prea obosit de propriul tau zbucium. Si-asa nu vei fi niciodata un biruitor. Puterile iadului sunt prea mari ca sa biruiesti. Asa ca mai bine relaxeaza-te, las-o mai moale. Ce sa te mai zbati, nu trebuie sa te mai zbati atata cu lupta asta”.


Acestea toate nu sunt decat pentru a te distrage! Toata strategia lui satan este ca sa te faca sa nu vezi victoria, biruinta de la Cruce. Ce vrea el este sa te faca sa te concentrezi asupra slabiciunilor tale, asupra pacatelor si a lipsurilor tale si de aceea rastalmaceste problemele tale si da foc suferintelor tale prezente. El vrea sa te faca sa crezi ca nu esti destul de puternic sa continui. Dar nu de puterea, de taria ta este vorba: ci de puterea, de taria lui Isus!


Faptul este ca tot timpul ne vom afla in lupta, pana la moarte sau pana la revenirea lui Isus. Poate ca avem si perioade de calm, momente de ragaz. Dar cat vom fi pe acest pamant, suntem angajati intr-o lupta, intr-un razboi spiritual. Si pur si simplu nu exista un sfarsit al acestor batalii. De aceea apostolul Pavel spune ca Isus ne-a dat arme atotputernice ca sa daramam bastioanele. Noi am fost echipati cu arme in fata carora satan nu poate sta in picioare ori rezista: rugaciune, post si credinta.


A venit vremea ca noi sa nu mai tot privim la suferintele noastre. Trebuie sa ne luam privirea de la incercarile noastre si ne-o atintim asupra Capeteniei, Comandantului acestui razboi. Isus tine cheia intregii biruinte si ne-a promis: “V-am echipat cu toate armele de care aveti nevoie pentru lupta. Si sunt gata si dispus sa va dau putere, tarie la vremuri de slabiciune”.

joi, ianuarie 28, 2010

O UMBLARE PLACUTA DOMNULUI

Apostolul Pavel a invatat astfel pe biserica din Colosse: “(Umblati) pentru ca sa va purtati intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-I fiti placuti in orice lucru, aducand roade in tot felul de fapte bune, si crescand in cunostinta lui Dumnezeu” (Coloseni, 1:10).


Ce trebuie sa facem, pentru a avea o umblare placuta Domnului, intr-un chip vrednic de El? Pavel ne spune: “ Imbracati-va dar - ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti - cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga rabdare;

Ingaduindu-va unul pe altul, si iertandu-va unul pe altul, oricine are pricina sa se planga de altul; asa cum cum v-a iertat Hristos, asa sa va iertati si voi” (Coloseni 3:12-13, parafrazarea mea).

Pavel ne spune in asa de multe randuri: “Iata cuvantul meu catre voi in aceste vremuri critice. In vederea vremurilor grele care stiti ca vor veni, urmeaza ca voi sa aveti grija de umblarea voastra cu Domnul”.


Cu alte cuvinte, urmeaza sa ne intrebam: “Seman eu din ce in ce mai mult cu Christos? Devin eu din ce in ce mai rabdator, sau mai iute la manie? Mai bun, mai bland, mai intelegator, sau mai rau si mai argumentatiov, mai certaret? Mai grijuliu si mai iertator, sau mai inveninat, mai plin de resentimente, mai ranchiunos? Sunt eu rabdator cu ceilalti? Am eu rabdare cu ceilalti din jurul meu in slabiciunea si greselile lor, sau trebuie ca eu sa fiu mereu cel ce are dreptate?”


Pavel sugereaza ca, in vederea unei zile de felul acesta ce va sa vina, nu conteaza ce realizari mari ai tu sau ce fapte bune faci tu. Nu conteaza cat de bun esti tu cu strainul, nici cate suflete aduci tu la Christos, caci tot ramane intrebarea aceasta: Devii tu mai iubitor, mai rabdator, mai iertator, mai tolerant fata de celalalt?


Cercetand umblarea ta cu Christos inseamna sa fii cu bagare de seama nu atat de mult la ce realizezi tu, ci la ce devii tu. Asemenea umblare nu poate fi obtinuta doar prin efortul tau omenesc. Nu se va produce prin auto-determinare, zacandu-ti ”O sa devin felul acela de credincios!” ci mai degraba, se intampla prin lucrarea Duhului Sfant, prin credinta in Cuvantul Sau.


Mai intai, citim aceste cuvinte si le credem ca fiind chemarea lui Dumnezeu pentru noi, ca sa ne cercetam. Asa ca cerem Duhului sa ne descopere cine suntem noi cu adevarat, si ne masuram prin comparatie cu Cuvantul Sau. Iar apoi cerem Duhului Sfant sa ne ajute sa ne schimbam.

miercuri, ianuarie 27, 2010

IZGONIREA VULTURILOR

In Geneza 15, Dumnezeu a facut un legamant deosebit cu Avraam. El l-a instructat pe Avraam sa ia o juncana si un berbec si sa aduca o jertfa, sa le despice pe din doua, apoi Avraam urma sa ia o o turturea si un pui de porumbel, si i sa puna fiecare bucată una în faţa alteia. Avraam a facut asa cum i s-a spus, si pe cand se scurgea sangele, pasarile rapitoare aveau sa se napusteasca peste starvuri. Si deodata l-a apucat o groaza si un mare intuneric. Ce era cu intunericul acela? Era Satan care intrase in panica.


Cum credeti ca reactioneaza Satan cand vede cum devin ale voastre toate promisiunile Domnului, cand va predati viata in mana lui Isus? Il apuca o furie plina de gelozie pe diavol. Iar cand vede si rezolvare ferma in dreptul vostru, nu exista decat un fel de a reactiona pentru el: tot iadul intra in panica!


Ce a facut Avraam cand s-au napustit vulturii? Scriptura ne spune ca i-a izgonit. Tot astfel, Domnul ne-a aratat o cale cum sa ne descurcam cand avem de-a face cu vulturi ce ne ameninta. Nu trebuie sa ne temem de atacurile diavolului, pentru ca noua ni s-au dat arme puternice de lupta.


Oricand imi vine in minte vreo soapta de indoiala sau de dubiu fata de Dumnezeu, trebuie sa o pun la punct bazat fiind pe faptul ca stiu ca Domnul meu ma iubeste. Nu pot sa accept asa orice gand ca fiind adevarat daca se bazeaza pe ce simt doar in momentul acela. Gandurile mele trebuie sa fie relationate, bazate pe ceva concret cum ar ce mi-a promis Isus mie si pe victoria, pe izbanda pe care El a repurtat-o pentru mine.


Simplu spus, daca imi vin in minte cuvinte care acuza – daca ele cauzeaza dubiu si teama, sau condamna, sau aduc un sentiment de respingere – stiu ca ele nu sunt de la Dumnezeu. Toti trebuie sa fim pregatiti ca asemenea ganduri teribile ne-ar putea veni. Pana si Domnul Isus a fost pus la incercare prin asemenea ganduri de la vrajmas in timpul ispitirii in pustiu.


Cand vulturii te ataca, aducand ganduri de nevrednicie si insecuritate, de indoiala, alunga-le, izgoneste-le cu Cuvantul lui Dumnezeu. Jertfa pe care Domnul te-a condus sa o faci (n.tr.: asemenea lui Avraam) ii face Lui placere, si El o va onora, o va cinsti.

marți, ianuarie 26, 2010

„VORBEŞTE EL ÎNCĂ, MĂCAR CĂ ESTE MORT”

Citind Evrei 11 putem găsi un singur numitor comun al vieţilor oamenilor menţionaţi aici. Fiecare a avut o caracteristică particulară care indică tipul de credinţă pe care-l iubeşte Dumnezeu. Care era acest element? Credinţa lor era născută dintr-o intimitate adâncă cu Domnul.


Adevărul e că este imposibil de a avea o credinţă care să fie pe placul lui Dumnezeu fără a avea intimitate cu El. Ce am eu în vedere prin intimitate? Vorbesc de o apropiere de Domnul care vine din dorul după El. Acest fel de intimitate este o legătură personală strânsă, o comuniune. Ea vine atunci când noi Îl dorim pe Domnul mai mult decât orice altceva în această viaţă.


„Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort” (Geneza 4:4). Aş vrea să evidenţiez câteva lucruri semnificative despre acest verset. În primul rând, Dumnezeu Însuşi mărturiseşte despre darurile lui Abel sau jertfele. În al doilea rând, Abel a trebuit să zidească un altar pentru Domnul, unde el şi-a adus darurile sale. Şi el a adus în jertfă nu numai miei fără cusur, dar şi grăsimea acelor miei. „Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor” (Geneza 4:4).


Ce înseamnă grăsimea aici? Cartea Levitic spune despre grăsime, „Aceasta este mâncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului” (Levitic 3:16). Grăsimea era o parte a jertfei care făcea să apară o mireasmă plăcută. Această parte a animalului se aprindea repede şi era mistuită, aducând un miros plăcut. Grăsimea aici serveşte drept tipul de rugăciune sau părtăşie care este acceptabil pentru Dumnezeu. Ea reprezintă slujirea noastră Domnului în cămăruţa tainică a rugăciunii. Domnul Însuşi afirmă că o astfel de închinare intimă se ridică la El ca o mireasmă plăcută.


Prima menţiune în Biblie a acestui fel de închinare este cea a lui Abel. Iată de ce Abel este menţionat în Şirul de Credinţă din Evrei 11. El este un tip de slujitor care se afla în părtăşie cu Domnul, oferindu-I tot ce are el mai bun. Aşa cum afirmă Evrei, exemplul lui Abel trăieşte astăzi ca şi o mărturie a credinţei adevărate şi vii: „Prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort” (Evrei 11:4).

luni, ianuarie 25, 2010

MĂREŞTE-NE CREDINŢA

Marcu 4 ne relatează o întâmplare cu Isus şi ucenicii Săi într-o corabie, fiind aruncaţi încoace şi încolo pe o mare furtunoasă. Pe parcurs vedem că Cristos tocmai a calmat valurile cu o singură poruncă. Acum El se întoarce spre ucenicii Săi şi întreabă: „Tot n-aveţi credinţă?” (Marcu 4:40).


V-aţi putea gândi că această sună cam aspru. Era ceva omenesc să-ţi fie frică într-o astfel de furtună. Dar Isus nu i-a mustrat pentru acest motiv. „După tot acest timp cu Mine, încă nu ştiţi cine sunt Eu. Cum este posibil că aţi umblat cu Mine atât de mult timp şi să nu Mă cunoaşteţi îndeaproape?”


Într-adevăr, ucenicii erau uimiţi de minunea incredibilă pe care o făcuse Isus. „I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea”? (4:41).


Vă puteţi imagina acest lucru? Ucenicii lui Isus nu-L cunoşteau. El îi chemase personal pe aceşti oameni să-L urmeze şi ei slujiseră împreună cu El mulţimi de oameni. Ei făcuseră minuni de vindecare şi hrăniseră numeroşi oameni înfometaţi. Dar încă mai erau străini de adevărata persoană care era Stăpânul lor.


În mod tragic, acelaşi lucru este adevărat şi astăzi. Numeroşi creştini au mers pe corabie cu Isus, au slujit alături de El şi au câştigat mulţimi în numele Lui. Dar ei nu-L cunosc cu adevărat pe Stăpânul lor. Ei nu au petrecut timp în singurătate cu El. Ei niciodată nu au stat în linişte în prezenţa Sa, deschizându-şi inimile Lui, aşteptând şi ascultând pentru a înţelege ceea ce vrea El să le spună.


Vedem o altă scenă despre credinţa ucenicilor în Luca 17. Ucenicii au venit la Isus, cerând: „Măreşte-ne credinţa” (Luca 17:5). Mulţi creştini astăzi pun aceeaşi întrebare: „Cum pot să obţin credinţa”? Dar nu-L caută pe Domnul Însuşi pentru răspunsul lor.


Dacă doreşti o credinţă mărită, trebuie să faci acelaşi lucru pe care l-a spus Isus ucenicilor Săi în acest pasaj. Cum a răspuns El la cererea lor pentru credinţă” „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea Eu” (17:8). Isus spunea, în esenţă: „Pune-ţi haina răbdării. Apoi vino la masa Mea şi oferă-Mi cina. Vreau ca tu să Mă hrăneşti acolo. Ai lucrat pentru Mine toată ziua. Acum Eu vreau să am comuniune cu tine. Aşează-te cu Mine, deschide-ţi inima şi învaţă de la Mine.”

vineri, ianuarie 22, 2010

EL ERA PLĂCUT LUI DUMNEZEU

Enoh s-a bucurat de o părtăşie apropiată cu Domnul. De fapt, legătura sa strânsă cu Dumnezeu era aşa de intimă, încât Domnul l-a luat în slavă cu mult înainte ca viaţa sa pe pământ să se sfârşească. „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:15).


De ce Domnul a ales să-l ia pe Enoh? Cuvântul de introducere al acestui verset ne spune foarte clar că aceasta s-a întâmplat datorită credinţei sale. Mai mult decât atât, fraza de încheiere ne spune că credinţa lui Enoh era plăcută lui Dumnezeu. Cuvântul rădăcină în greacă pentru „a plăcea” aici semnifică unit pe deplin, totalmente plăcut, într-o unitate completă. Cu alte cuvinte, Enoh a avut cea mai apropiată comuniune posibilă cu Domnul de care s-ar fi bucurat orice fiinţă umană. Şi această părtăşie intimă era plăcută lui Dumnezeu.


Biblia ne spune că Enoh a început să umble cu Domnul după ce a fost născut fiul său, Metusala. Enoh avea şaizeci şi cinci de ani în acea vreme. Apoi el a petrecut următorii 300 de ani în părtăşie intimă cu Dumnezeu. Cartea Evrei arată clar faptul că Enoh era într-o legătură aşa de strânsă cu Tatăl, atât de aproape de El în comuniune, încât Dumnezeu a ales să-l aducă acasă la Sine. Domnul i-a spus, în esenţă: „Nu mai poţi rămâne în firea ta. Pentru a creşte intimitatea Mea cu tine trebuie să te aduc lângă Mine.” Astfel, El l-a strămutat pe Enoh în slavă.


Potrivit pasajului din Evrei 11:5, intimitatea lui Enoh a fost cea care a plăcut lui Dumnezeu. Din câte ştim acest om niciodată n-a făcut vreo minune, niciodată nu a elaborat vreo teologie profundă, niciodată nu a făcut vreo lucrare măreaţă demnă de a fi menţionată în Scriptură. În schimb, noi citim următoarea descriere simplă a vieţii acestui om credincios: „Enoh a umblat cu Dumnezeu.”


Enoh a avut comuniune intimă cu Tatăl. Iar viaţa sa este încă o altă mărturie a ceea ce înseamnă să umbli cu adevărat în credinţă.

joi, ianuarie 21, 2010

PRIETENUL LUI DUMNEZEU

Luaţi în considerare modul în care Dumnezeu Însuşi a descris relaţia Sa cu Avraam: „Avraam, prietenul Meu” (Isaia 41:8). La fel şi Noul Testament ne spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu…şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23).


Ce cuvinte elogioase, de a fi numit prietenul lui Dumnezeu. Majoritatea creştinilor au cântat binecunoscutul cântec, „Ce Prieten avem noi în Isus.” Respectivul pasaj biblic prezintă acest adevăr cu putere. Faptul că Creatorul universului l-a numit pe acest om prietenul Său pare ceva dincolo de înţelegerea omenească. Totuşi, aceasta s-a întâmplat cu Avraam. Este un semn al intimităţii profunde a acestui om cu Dumnezeu.


Cuvântul în ebraică pe care-l foloseşte Isaia pentru prieten aici semnifică afecţiune şi apropiere. Iar în greacă cuvântul folosit de Iacov pentru prieten înseamnă un tovarăş drag, apropiat. Ambele implică o intimitate adâncă şi împărtăşită.

Cu cât mai mult ne apropiem de Cristos, cu atât mai mare devine dorinţa noastră de a trăi totalmente în prezenţa Sa. Mai mult decât atât, începem să vedem mai clar faptul că Isus este singura adevărata noastră temelie.


Biblia ne spune că Avraam „aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Pentru Avraam nimic în această viaţă nu era trainic. Scriptura spune că lumea era „un loc străin” pentru el. Nu era un loc în care să dai drumul la rădăcini. Ţara cerească la care tânjea Avraam nu este, literalmente, un loc. Mai degrabă, este a fi acasă cu Tatăl. Vedeţi, cuvântul în ebraică pentru această frază, „ţară cerească”, este Pater. El vine din rădăcina unui cuvânt care semnifică Tată. Deci, ţara cerească pe care o căuta Avraam era, literalmente, un loc împreună cu Tatăl.


Cu toate acestea, Avraam nu era un mistic. El nu era un ascetic cu aere de sfânt care trăia într-o lume imaginară spirituală. Acest bărbat a trăit o viaţă pământească, fiind implicat din greu în lucrurile lumii. La urma urmei, el era proprietarul a mii de capete de vite. El mai avea şi destui slujitori care formau o oaste mică. Avraam trebuia să fi fost un om ocupat, direcţionând slujitorii săi şi cumpărând şi vânzând vitele, oile şi caprele sale.


Cu toate acestea, într-un mod oarecare, în ciuda multiplelor sale afaceri şi responsabilităţi, Avraam a găsit timp pentru intimitate cu Domnul.

miercuri, ianuarie 20, 2010

PUTEREA DE A RĂMÂNE VERDE

Am fost îndemnat să citesc şi să studiez Apocalipsa 9, capitolul despre lăcuste. În timp ce citeam versetul 4, despre porunca lui Dumnezeu dată lăcustelor să nu distrugă nimic verde, un gând mi-a apărut în minte.


Mi-am dat seama că aici se află cheia de a rămâne în siguranţă în orice vremuri de teroare: „să rămâi verde.” David a scris: „Dar eu sunt în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde…în veci de veci” (Psalmul 52:8).


„Verdele” la care se referă David aici semnifică sănătate spirituală. Aceasta înseamnă a înflori, a creşte, a fi roditor. David ne spune: „Sănătatea mea vine din încrederea mea în Domnul. Înfloresc pentru că mă întorc spre El. Încrederea mea în El produce viaţă spirituală în mine.”


Iată un adevăr glorios despre puterea de a rămâne verde. „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori” (Ieremia 17:5-6).


Domnul avertizează: „Nu-ţi pune încrederea în om. Dacă te încrezi în puterea omenească şi nu în Mine, vei fi blestemat.”


Dar dacă ne punem încrederea în Domnul, iată ce va produce credinţa noastră: „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă” (17:7-8).


În timp ce ne încredem totalmente în Tatăl, noi prindem rădăcini adânci în râul Său de sănătate. Iar puterea Sa divină – sănătate viguroasă, verde şi spirituală – curge în noi şi prin noi. În timp ce totul în jurul nostru se va destrăma, noi vom înflori asemenea unor copaci verzi, sănătoşi şi puternici. Iar atunci când ceasul încercării va veni, noi nu ne vom veşteji sau ofili. În schimb, credinţa noastră va creşte.

marți, ianuarie 19, 2010

FOCUL LUI DUMNEZEU ÎNCĂ MAI ARDE

Este trist, dar o mare parte din Trupul lui Cristos de azi se aseamănă cu Valea Oaselor Uscate într-o variantă modernă. Este un pustiu plin de schelete fără viaţă ale creştinilor căzuţi. Slujitori şi alţi credincioşi devotaţi „au ars” din cauza unui păcat chinuitor. Iar acum ei sunt plini de frică, ascunzându-se în peşteri meşterite de ei înşişi. La fel ca şi Ieremia ei s-au convins pe ei înşişi: „Nu voi mai pomeni de El [Domnul], şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!” (Ieremia 20:9).


Dumnezeu încă mai pune aceeaşi întrebare pe care i-a pus-o lui Ezechiel: „Ar putea aceste oase să prindă iarăşi viaţă?” Răspunsul la această întrebare este una absolută: „Da!” Cum? Aceasta se întâmplă prin reînnoirea credinţei noastre în Cuvântul lui Dumnezeu.


Cuvântul Domnului este în sine un foc mistuitor. Într-adevăr, este singura lumină adevărată pe care o avem în nopţile noastre de disperare. Este singura noastră apărare împotriva minciunilor duşmanului atunci când el şopteşte: „Totul s-a sfârşit. Ai pierdut focul şi niciodată nu-l vei mai putea reîntoarce.”


Singurul lucru care ne scoate din întunericul nostru este credinţa. Iar credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Noi doar trebuie să ne ţinem de Cuvântul care a fost implantat în noi. Domnul a promis: „Nu voi permite să fii doborât cu totul; de aceea, nu ai nici un motiv ca să fii disperat. Nu ai nici un motiv pentru a ceda. Odihneşte-te în Cuvântul Meu.”


S-ar putea să te gândeşti: „Dar această noapte întunecoasă este mult mai rea decât orice altceva cu care m-am confruntat. Am auzit mii de predici despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar se pare că acum nici una din ele nu mai prezintă valoare pentru mine.” Nu te nelinişti; focul lui Dumnezeu încă mai arde în tine, chiar dacă nu-l poţi vedea. Şi trebuie să torni asupra acestui foc combustibilul credinţei. Faci acest lucru prin a avea încredere în Domnul. Atunci când o faci, vei vedea cum toate îndoielile şi poftele tale vor fi mistuite.


Duhul lui Dumnezeu suflă din nou viaţă peste fiecare grup de oase uscate. El le reaminteşte de Cuvântul care este implantat în ele. Iar cei care odată erau morţi sunt aduşi la viaţă. Ei strigă la fel ca şi Ieremia: „Focul lui Dumnezeu a fost închis în mine pentru prea mult timp. Pur şi simplu, nu-l mai pot ţine. Simt cum puterea Domnului mă ridică din nou. El pune viaţă în mine. Voi vorbi Cuvântul pe care El mi l-a dat. Voi proclama îndurarea şi puterea Sa vindecătoare.”

luni, ianuarie 18, 2010

AM SCĂPAT CU VIAŢĂ

Biblia ne spune că Iacov a primit o revelaţie incredibilă printr-o întâlnire faţă în faţă cu Dumnezeu: „Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Care erau circumstanţele în jurul acestei revelaţii? Era locul cel mai de jos şi cel mai înfricoşător din viaţa lui Iacov. În acea vreme Iacov era prins între două forţe puternice: socrul său mâniat, Laban, şi fratele său ostil şi înfuriat, Esau.


Iacov lucrase mai mult de douăzeci de ani pentru Laban, care-l înşelase de fiecare dată. În final, Iacov s-a săturat şi, fără ca să-i spună ceva lui Laban, şi-a luat familia şi a fugit.


Laban l-a urmărit din est cu o armată mică, pregătit de a-l omorî pe Iacov. Cu toate acestea, numai atunci când Dumnezeu l-a avertizat pe Laban într-un vis să nu-i facă nici un rău lui Iacov, acest bărbat şi-a lăsat ginerele să plece. Nici n-a reuşit Laban să iasă din scenă că din vest a apărut Esau. Şi el conducea o armată de vreo 400 de oameni, pregătit de a-şi ucide fratele pentru că acesta îi furase dreptul de întâi născut.


Iacov era pus faţă în faţă cu un dezastru total, fiind convins că era pe cale de a pierde totul. Lucrurile păreau totalmente fără nici o speranţă; totuşi, în acel ceas de întuneric, Iacov a avut o întâlnire cu Dumnezeu aşa cum n-o mai avusese niciodată. El s-a luptat cu un înger despre care se crede ca a fost Însuşi Domnul.


Acum gândiţi-vă şi la Iov. În ceasul cel mai întunecos al lui Iov Dumnezeu a venit la el printr-un vârtej şi Domnul i-a dat acestui om cele mai mari revelaţii despre Sine pe care le-a avut vreodată orice fiinţă umană.


Dumnezeu l-a dus pe Iov sus în cosmos, apoi jos în adâncurile mării. El l-a condus prin tainele creaţiei. Iov a văzut lucruri pe care nici o persoană nu le-a văzut vreodată. Lui i-au fost arătate slava şi maiestatea completă a lui Dumnezeu. Iov a ieşit din acea experienţă lăudându-L pe Dumnezeu şi spunând: „Ştiu că Tu poţi face orice, Doamne. Mă pocăiesc pentru că am pus la îndoială judecata Ta. Văd că totul se află sub controlul Tău şi este condus de harul Tău. Tu ai avut un plan tot timpul, iar acum eu, într-adevăr, Te-am văzut cu proprii mei ochi” (vezi Iov 42:2-5).


Ceva minunat se întâmplă atunci când noi doar avem încredere. O pace vine peste noi şi ne face să spunem: „Nu contează ce va ieşi din această încercare. Dumnezeul meu ţine totul sub control. Nu am de ce să mă tem.”