vineri, februarie 27, 2009

MENŢINÂND O VIAŢĂ DE RUGĂCIUNE

Trebuie să menţin o viaţă de rugăciune pentru a putea depăşi uscăciunea spirituală. De ce se întâmplă aşa că nimeni dintre noi nu ne rugăm aşa cum ar trebui? Noi ştim că toate poverile noastre pot fi luate atunci când stăm în singurătate cu El. Vocea Duhului Sfânt continuă să ne cheme la rugăciune: „Vino!”

Vino la apa care potoleşte această sete a sufletului. Vino la Tatăl, care are milă de copiii Săi. Vino la Domnul vieţii, care promite să ierte fiecare păcat comis. Vino la Singurul care refuză să te condamne sau să te părăsească sau să se ascundă de tine.

S-ar putea să ne ascundem de Dumnezeu din cauza vinovăţiei şi a condamnării, dar El niciodată nu se ascunde de noi. Vino cu îndrăzneală la tronul Său de har, chiar şi atunci când ai păcătuit şi ai căzut. El îi iartă imediat pe cei care se pocăiesc cu o întristare după voia lui Dumnezeu. Nu trebuie să petreci ore şi zile în şir în remuşcări şi vină sau să-ţi câştigi singur calea înapoi la harul Său. Mergi la Tatăl, pleacă-ţi genunchii, deschide-ţi inima şi scoate la suprafaţă agonia şi durerea ta. Spune-I despre singurătatea ta, despre sentimentele tale de izolare, despre temerile şi eşecurile tale.

Încercăm totul cu excepţia rugăciunii. Citim cărţi, căutăm formule şi îndrumări. Mergem la prieteni, slujitori şi consilieri, căutând pretutudindeni un cuvânt de mângâiere sau un sfat. Căutăm mijlocitori, însă uităm de singurul Mijlocitor care are răspunsul la toate lucrurile.

Nimic nu risipeşte uscăciunea mai repede ca o oră sau două petrecute în singurătate cu Dumnezeu. Nimic nu poate lua locul rugăciunii către Tatăl în acea cămăruţă tainică şi retrasă. Aceasta este soluţia pentru fiecare vreme de uscăciune.

„Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale” (Isaia 44:3).

joi, februarie 26, 2009

TRECÂND PRIN VREMURI DE USCĂCIUNE

Deşi predic la mii de oamenii, sunt timpuri în care mă simt foarte sec, departe de prezenţa caldă a lui Dumnezeu. Atunci când sunt uscat şi golit, nu am o dorinţă arzătoare de a citi Cuvântul şi puţin mă strădui să mă rog. Ştiu că credinţa mea este intactă şi dragostea mea pentru Isus este puternică şi nu am dorinţă de a gusta lucrurile acestei lumi. Doar că simt de parcă nu pot să mă apropii de Dumnezeu zile întregi, poate chiar săptămâni.

Ai văzut vreodată creştini care sunt binecuvântaţi în timp ce tu nu simţi nimic? Ei mărturisesc cu lacrimi de bucurie despre răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile lor. Ei par să trăiască pe vârful muntelui de experienţe fericite în timp ce tu doar te trudeşti din greu, iubindu-L pe Isus, dar fără acel foc lăuntric.

Eu cred că toţi credincioşii adevăraţi au parte de momente de uscăciune în diferite perioade ale vieţii lor de creştini. Chiar şi Isus a simţit izolarea atunci când a strigat cu glas tare: „Tată, de ce M-ai părăsit?”

Fără apropierea de Dumnezeu nu poate exista pace. Uscăciunea poate fi oprită numai cu prospeţimea slavei Sale. Disperarea poate fi risipită doar prin încredinţarea că Dumnezeu răspunde. Focul Duhului Sfânt trebuie să încălzească mintea, trupul şi sufletul.

Sunt timpuri în care mă simt nedemn, asemenea celui mai rău păcătos, dar în ciuda acestui lucru, ştiu că El nu este departe. Aud oarecum o voce desluşită şi slabă spunându-mi: „Vino, copilul Meu. Ştiu prin ce treci tu acum. Încă te mai iubesc şi niciodată nu te voi lăsa sau părăsi. Vom înfrunta totul împreună, pentru că mai sunt încă Tatăl tău, iar tu eşti copilul Meu.” Am o flacără în mine care nu va fi înăbuşită şi ştiu că El mă va scoate din orice vreme de uscăciune.

„Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moştenire. El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; L-a înconjurat, l-a îngrijit, şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui” (Deuteronom 32:9-10).

„Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie, şi râuri în locuri secetoase. Fiarele câmpului Mă vor slăvi, şacalii şi struţii, pentru că voi da ape în pustie, şi râuri în locuri secetoase, ca să adăp pe poporul Meu, pe poporul Meu сel ales” (Isaia 43:19-20).

miercuri, februarie 25, 2009

AI SIMŢIT TU ÎN ULTIMUL TIMP CĂ EŞTI PE CALE DE A CEDA?

Un număr mare de slujitori creştini mi-au scris exprimându-şi îngrijorarea pentru enoriaşii lor care, pur şi simplu, se lasă învinşi. „Creştini buni şi oneşti sunt aşa de copleşiţi de vină şi condamnare, încât acest lucru îi duce în disperare. Atunci când ei nu pot trăi pe măsura propriilor aşteptări, atunci când ei cad înapoi în păcat, ei decid să cedeze...”

Un număr în creştere a creştinilor se află în pragul de a ceda. Puţini creştini ar îndrăzni să se gândească de a se lepăda de dragostea lor pentru Isus, dar în disperare ei, totuşi, se gândesc să se lase înfrânţi.

Unii slujitori predică astăzi în mod continuu numai numai mesaje pozitive. De ai sta să-i asculţi, fiecare creştin are parte de minuni, fiecare primeşte răspunsuri imediate la rugăciune; fiecare se simte bine, trăieşte bine, iar lumea întreagă este plină de lumină şi în culoare roză. Îmi place să aud astfel de predici, deoarece doresc cu adevărat acest lucruri buni şi sănătoase pentru poporul lui Dumnezeu. Dar nu aşa stau lucrurile pentru un mare număr de creştini foarte sinceri şi dedicaţi.

Nu este de mirare faptul că tinerii noştri se lasă înfrânţi. Ei nu pot să trăiască pe măsura imaginii create de religie, o imagine a creştinului fără griji, bogat, cu succes şi întotdeauna cu o gândire pozitivă. Lumea lor nu este aşa de ideală; ei trăiesc cu lovituri dureroase, crize de la oră la oră şi probleme de familie.

Pavel a vorbit despre necaz: „...necazul care ne-a lovit...am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă” (vezi 2 Corinteni 1:8).

Gândirea pozitivă nu va înlătura aceste probleme, iar „mărturisirea” faptului că aceste probleme nu există de fapt nu va schimba nimic. Care este leacul? Există două lucruri absolute care mi-au adus multă mângâiere şi ajutor.

Dumnezeu mă iubeşte. El este un Tată iubitor care doreşte să ne ridice din slăbiciunea noastră.
Credinţa mea este cea care-i face cea mai mare plăcere. El doreşte ca eu să am încredere în El.

marți, februarie 24, 2009

VEI SUPRAVIEŢUI

Fericirea nu înseamnă a trăi fără durere sau suferinţă, nu este deloc aşa. Adevărata fericire este de a învăţa cum să trăieşti fiecare zi în ciuda necazului şi a durerii. Este de a învăţa cum să te bucuri în Domnul, indiferent de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

S-ar putea să te simţi respins şi abandonat. Credinţa ta s-ar putea să fie slăbită, iar tu să crezi că eşti doborât la pământ. S-ar putea ca durerea, lacrimile, suferinţa şi goliciunea uneori să te înghită, dar Dumnezeu continuă să fie pe tron. El continuă să fie Dumnezeu!

Convinge-te pe tine însuţi că vei supravieţui. Vei ieşi din toate acestea şi, fie că vei trăi sau vei muri, tu îi aparţii lui Dumnezeu. Viaţa continuă şi vei fi surprins cât de mult poţi să înduri cu ajutorul lui Dumnezeu.

Tu nu te poţi ajuta singur pe tine sau să opreşti durerea, însă Domnul nostru binecuvântat va veni la tine. El va pune mâna Sa iubitoare sub tine şi te va ridica să fii aşezat din nou în locurile cereşti. El te va elibera de frica de a muri şi îţi va arăta dragostea Sa nemărginită.

Priveşte în sus! Încurajează-te în Domnul. Atunci când ceaţa te înconjoară şi nu mai poţi vedea nici o cale de ieşire din dilema ta, lasă-te în braţele lui Isus şi, pur şi simplu, ai încredere în El. El va face totul! El doreşte credinţa şi încrederea ta. El doreşte ca tu să strigi cu glas tare: „Isus mă iubeşte! El este cu mine! El nu mă va lăsa! El rezolvă totul chiar acum! Eu nu voi fi descurajat! Nu voi fi învins! Nu voi fi victima lui satan! Nu-mi voi pierde minţile şi direcţia. Dumnezeu este de partea mea! Îl iubesc şi El mă iubeşte!”

La capătul tunelului se află credinţa. Iar credinţa se bazează pe următorul lucru absolut: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere....” (Isaia 54:17).

luni, februarie 23, 2009

DUMNEZEU NU TE VA LĂSA SĂ FII ZDROBIT

Aminteşte-ţi că Dumnezeu ştie exact cât de mult poţi tu să înduri şi că El nu va permite ca tu să ajungi la punctul de a ceda.

Tatăl nostru iubitor a spus: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

Cel mai groaznic tip de blasfemie este de a gândi că Dumnezeu stă în spatele tuturor suferinţelor şi durerilor tale, că Tatăl ceresс te disciplinează, că Dumnezeu crede că tu mai ai nevoie de una sau două lovituri îngrozitoare înainte ca să fii pregătit de a primi binecuvântările Sale. Nu este aşa!

Este adevărat că Domnul îi pedepseşte pe cei pe care-i iubeşte, dar această pedeapsă este doar pentru o vreme şi nu are scopul de a ne răni. Dumnezeu nu este autorul confuziei din viaţa ta, şi nici tu nu eşti. Duşmanul încearcă să ne rănească prin alţi oameni, aşa cum a încercat să-l rănească pe Iov printr-o soţie necredincioasă.

Tatăl tău ceresc veghează asupra ta cu o privire neclătinată. Fiecare mişcare este monitorizată; fiecare lacrimă este adunată. El simte fiecare durere de-a ta şi El ştie când ai fost expus la destulă tulburare. El vine şi spune: „Destul!” Atunci când durerea ta nu te mai apropie de Domnul, dar, în schimb, începe să degradeze viaţa ta spirituală, Dumnezeu intervine. El nu va permite ca un copil credincios de-al Său să cadă din cauza a prea multor dureri şi agonii ale sufletului.

Dumnezeu te va scoate din luptă pentru puţină vreme, la timpul potrivit. El niciodată nu va permite ca durerea ta să-ţi distrugă mintea. El promite să vină la timp, să-ţi şteargă lacrimile şi să-ţi dea bucurie în locul tristeţii. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia” (Psalmul 30:5).

vineri, februarie 20, 2009

DEDICAŢI DE A CĂUTA

„Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri.... M-am rugat Domnului Dumnezeu meu, şi I-am făcut următoarea promisiune.... Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel....” (Daniel 9:3, 4 şi 20). Aceştia erau oameni ai rugăciunii!

Vedeţi voi, primul angajament pe care şi l-au luat ei – de a trăi o viaţă separată – trebuia să fie susţinut de un al doilea angajament, de a-L căuta pe Dumnezeu. Într-adevăr, este imposibil de a trăi o viaţă sfântă fără a petrece mult timp pe genunchi, căutându-L pe Dumnezeu pentru puterea şi autoritatea de a trăi o astfel de viaţă.

Să nu înţelegeţi greşit, rugăciunile făcute cu fidelitate nu ne vor păzi de crize. Dimpotrivă, mai mult ca probabil că te vor aduce într-un cuptor încins şi în groapa leului. Dar rugăciunea te va pregăti să faci faţă la toate acestea cu încredere şi să devii o jerftă vie pentru Isus!

Rugăciunile lui Daniel l-au condus direct în groapa leului. Iar această încercare a venit după mulţi ani de zile de la întâmplarea cu băieţii evrei, când Daniel avea peste optzeci de ani! Aceasta ar putea să te sperie, dacă te întrebi cât va mai dura până se vor sfârşi crizele tale. Poate că te-ai gândit că ai trecut toate încercările tale „importante” după un anumit număr de ani în Domnul. Cu toate acestea, aici Dumnezeu permite ca unul din cei mai mari luptători ai rugăciunii – un om cu un duh blând şi liniştit – să înfrunte criza vieţii sale după zeci de ani de mijlocire cu credincioşie!

Preaiubite, încercarea se va sfârşi numai atunci când va veni Isus sau când vei muri în Cristos! Iată de ce rugăciunea este aşa de importantă. Poţi să ia decizia de a trăi o viaţă curată, dar această decizie este greu de urmat fără angajamentul de a-L căuta pe Dumnezeu.

joi, februarie 19, 2009

NEPÂNGĂRIŢI ÎN MIJLOCUL DEGRADĂRII

„Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce” (Daniel 1:8).

Cuvântul a se spurca de aici sugerează „a se elibera prin respingere.” Cu alte cuvinte, Daniel spunea: „Orice compromitere a standardelor mele îmi va fura libertatea!” Deci, Daniel a decis să mănânce numai boabe şi să bea numai apă timp de zece zile. Atunci când el i-a spus căpeteniei famenilor despre aceasta, prinţul i-a răspuns: „Tu îmi vei costa viaţa! Vei arăta bolnăvicios la sfârşitul celor zece zile. Vei slăbi la faţă, iar împăratul va observa acest lucru cu siguranţă! Ia şi mănâncă măcar puţină carne. Ai nevoie de proteine. Bea puţin vin pentru a-ţi îmbunătăţi sângele. Mănâncă câteva dulciuri pentru ca să ai energie!”

Cred că Daniel şi cei trei băieţi evrei aveau în mintea lor ceva mai mult decât doar a evita ceva necurat din punct de vedere ceremonial. Ei fuseseră luaţi prizonieri împreună cu mii de compatrioţi. Ceea ce ei văzuseră la sosirea în Babilon probabil că i-a şocat grozav. Aceasta era o societate atât de decăzută, imorală şi plină de blesteme, încât sensibilitatea spirituală a acestor patru băieţi a fost asaltată.

Astfel, cei patru au făcut un legământ. Ei şi-au spus unii altora: „Să nu îndrăznim să ne compromitem. Să nu îndrăznim să adoptăm aceste standarde morale. Ne vom separa şi ne vom disciplina în umblarea noastră de credinţă!”

Aceşti patru băieţi nu au predicat altora despre stilul lor de viaţă. Era ceva strict între ei şi Dumnezeu.

Te întreb acum: Atunci când te afli într-o criză strigi tu: „Doamne, unde eşti Tu atunci când am nevoie de Tine? Nu ai promis Tu să mă eliberezi?” Dar dacă Domnul ţi-ar spune: „Unde eşti tu atunci când am nevoie de o voce? Am nevoie de voci în aceste vremuri de imoralitate, de vase curate prin care să pot vorbi. Tu spui că doreşti ca Eu să vin în criza ta, cu toate acestea, rămâi o parte a sistemului decăzut din lume. Spune-mi, eşti tu dedicat scopurilor mele?”

miercuri, februarie 18, 2009

TOTUL A ÎNCEPUT CU POCĂINŢA

Biserica pe care o cunoaştem astăzi a început cu pocăinţa. Atunci când Petru a predicat despre Cruce la Cincizecime, mii s-a întors la Cristos. Această biserică nouă a fost formată dintr-un singur trup, incluzând toate rasele, plin de dragostea reciprocă. Viaţa sa în comun a fost marcată de evanghelie, de spiritul de sacrificiu şi chiar de martiriu.

Începutul minunat este reflectat de Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui Ieremia: „Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi” (Ieremia 2:21). Cu toate acestea, următoarele cuvintele ale Domnului descriu ceea ce se întâmplă deseori cu astfel de lucrări: „Cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?” (2:21). Dumnezeu spunea: „Te-am sădit corect. Ai fost al Meu, purtând numele şi natura Mea. Dar acum ai degradat.”

Ce a cauzat această degradare în biserică? Aceasta este ceea ce a existat dintotdeauna şi va continua să fie – idolatria. Dumnezeu vorbeşte despre idolatrie atunci când îi spune lui Ieremia: „Poporul Meu şi-a schimbat Slava, cu ceva care nu este de nici un ajutor!” (2:11).

Majoritatea creştinilor de azi identifică un idol drept orice intervine între oamenii lui Dumnezeu şi El Însuşi. Totuşi, aceasta este numai o descriere parţială a idolatriei.

Idolatria are de a face cu o problemă mai adâncă a inimii. Idolul numărul unu printre oamenii lui Dumnezeu nu este adulterul, pornografia sau alcoolul. Este o poftă mult mai puternică. Care este acest idol? Este ambiţia continuă pentru succes. Aceasta chiar are şi o doctrină pentru a se justifica.

Idolatria de a avea succes îi caracterizează pe mulţi dintre cei care se află în casa lui Dumnezeu astăzi. Aceşti oameni sunt integri, curaţi din punct de vedere moral, plini de fapte bune. Dar şi-au ridicat un idol al ambiţiei în inimile lor care nu poate fi zdruncinat.

Dumnezeu iubeşte să-şi binecuvânteze poporul Său. El doreşte ca oamenii Săi să reuşească în tot ceea ce fac ei onest. Dar există acum un duh de mânie pe pământ care pune stăpânire pe mulţi – acesta este duhul dragostei pentru faimă şi agonisirea de bunuri.

Un om din lume a spus recent: „Cel care moare cu cele mai multe jucării, acela câştigă.” În mod tragic, şi creştinii sunt prinşi în această goană.

Cât de mult ne-am îndepărtat noi de la evanghelia trăirii prin lepădarea de sine, de eul nostru şi de ambiţia lumească.

marți, februarie 17, 2009

CRISTOS A VENIT CU O INVITAŢIE ŞI CU O AVERTIZARE

Isus a stat în templu şi i-a invitat pe toţi să vină sub aripile Sale de îndurare şi protecţie. El i-a chemat pe orbi, pe bolnavi, pe leproşi, pe săraci, pe cei pierduţi, pe oricine să vină şi să găsească vindecare şi iertare. Dar mulţimea religioasă a refuzat oferta Sa. Despre ei Cristos a spus: „N-aţi vrut!” (Matei 23:37).

Citind aceste lucruri îmi apare o întrebare: Aici În Noul Testament, va proceda Dumnezeu cu o lucrare veche aşa cum a făcut-o în Vechiul Testament? Va părăsi El pe сel care a respins propunerile Sale de har, milă şi trezire?

Da, El o va face. Isus le-a răspuns celor care L-au respins, spunându-le: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38). El le-a spus: „Acest templu este acum casa voastră, nu a mea. Eu plec de aici. Las aici ceea ce voi aţi risipit şi aţi abandonat.”

Apoi El a adăugat: „Vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: “Binecuvântat este Сel ce vine în Numele Domnului” (23:39). El le declara: “Slava Mea nu se mai află în această lucrare veche.”
Gândiţi-vă la aceasta. În faţa lor stătea mila şi harul întrupat, spunând: „Această lucrare veche nu mai este a Mea.” Apoi Isus s-a îndreptat spre Cincizecime, spre începutul unei lucrări noi. El era pe cale de a ridica o biserică nou, nu o copie a celei vechi. Şi El avea să o facă nouă de la temelii. Aceasta avea să fie o biserică de noi preoţi şi oameni, toţi născuţi din nou în El.

Îmi permiteţi să vă pun o întrebare: Ceea ce vedeţi că se întâmplă în biserica de azi reprezintă ceea ce este Isus? Este ceea ce vedem, într-adevăr, biserica victorioasă, mireasa nepătată a lui Cristos? Revelează ea lumii pierdute însăşi natura lui Dumnezeu? Este ea cel mai bun lucru pe care-l poate face Duhul lui Dumnezeu în aceste zile de pe urmă?

Ai găsit o biserică unde Cristos este cu adevărat prezent, iar Cuvântul este predicat cu credincioşie? Cât de recunoscător trebuie să fii. S-ar putea să te afli printre mulţimi de oameni care nu pot găsi o biserică care să aibă viaţă. Aud strigătul lor: “Nu pot găsi o biserică care să potolească foamea mea spirituală. Prea multe distracţii – prea multă manifestare a firii – prea multă uscăciune.”

Îmbărbătează-te – Dumnezeu în curând va zdruncina toate lucrurile pe căi neimaginabile. În mijlocul acelei zguduiri a lucrurilor, Dumnezeu va ridica păstori adevăraţi care vor hrăni turma flămândă.

luni, februarie 16, 2009

DEJA ŢI-AM DAT UN CUVÂNT

Noi trăim în vremurile celor mai mari revelaţii ale Evangheliei din istorie. Astăzi sunt mai mulţi predicatori, mai multe cărţi şi mai multă saturare a mijloacelor de informare în masă cu evanghelie ca niciodată. Cu toate acestea, niciodată nu a existat mai multă durere, suferinţă şi chin în poporul lui Dumnezeu. Pastorii de azi îşi scriu predicile doar pentru a-i ridica pe oameni şi pentru a-i ajuta să facă faţă disperării.

Nu este nimic greşit în aceasta. Şi eu îmi predic aceste adevăruri. Totuşi, cred că există doar un singur motiv pentru care noi vedem atât de puţină victorie şi eliberare: aceasta este necredinţa. Adevărul este că Dumnezeu a vorbit foarte clar în aceste zile de pe urmă. Şi iată ceea ce a spus El: “Deja v-am dat un Cuvânt. El este finisat şi complet. Acum, staţi pe el.”

Nimeni nu poate spune că noi experimentăm o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărul este că noi experimentăm o foamete după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi ascultarea de el. De ce? Credinţa este aşa de inexplicabilă şi ea nu vine niciodată la noi prin logică sau raţiune. Pavel afirmă clar: „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17). Aceasta este singura cale prin care credinţa adevărată ar putea apărea vreodată în inima oricărui credincios. Ea vine prin auzirea – şi aceasta înseamnă a crede, a avea încredere şi a acţiona pe baza – Cuvântului lui Dumnezeu.

„Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor.... Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, şi-i scapă din toate necazurile lor.... De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană.... Domnul scapă sufletul robilor Săi, şi nici unul din cei ce se încred în El, nu este osândit” (Psalmii 34:15, 17, 19, 22).

În doar câteva pasaje din Psalmi ni se dă destul din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a înlătura toată necredinţa. Te îndemn acum: să-l auzi, să te încrezi în el şi să asculţi de el. Şi, în sfârşit, odihneşte-te în el.