miercuri, decembrie 31, 2008

IEŞIND DIN LUPTĂ PUTERNICI

Ori de câte ori se iveşte opoziţia, harul lui Dumnezeu prosperă în noi. Gândiţi-vă la ceea ce se întâmplă cu un copac atunci când o furtună puternică loveşte violent în el. Vântul ameninţă să smulgă copacul din rădăcini şi să-l arunce departe. El rupe crengile şi îi împrăştie frunzele. El îi smulge rădăcinile şi suflă muguri săi. Şi atunci când furtuna se sfârşeşte totul în jur pare fără de speranţă.

Cu toate acestea, uitaţi-vă mai îndeaproape; aceeaşi furtună care a făcut crăpături în jurul tulpinii copacului, a ajutat rădăcinile să se adâncească mai mult. Acum copacul are acces la surse noi şi mai adânci de hrană şi apă. El a fost şi curăţit de toate crengile lui moarte. Mugurii au dispărut, dar alţii vor creşte în loc, mai bogaţi. Vă spun, acel copac este acum mai puternic şi creşte pe căi nevăzute. Şi doar aşteptaţi până va da roadă, deoarece el va da multă roadă!

S-ar putea să te afli într-o furtună chiar în acest moment. Vântul bate puternic, scuturându-te violent şi te gândeşti că eşti doborât. Preaiubite, nu intra în panică! Trebuie să ştii că în mijlocul vijeliei tu slobozi rădăcini spirituale adânci. Dumnezeu dezvoltă în tine o smerenie profundă, o mai mare durere şi tristeţe pentru păcat, o foamete mai mare pentru neprihănirea Sa.

Dumnezeu face din tine un soldat călit al crucii, cu cicatrice din luptă, dar puternic şi curajos. S-ar putea să te dezamăgeşti pe tine însuţi uneori, dar Domnul niciodată nu face acest lucru. De fapt, El poate să acţioneze în mod suveran în orice vreme pentru a te scoate din lupta ta. Dar El nu o face, pentru că a văzut că aceasta produce în tine o mai mare sete după El!

Romani 5:3 spune: „Necazul aduce răbdare.” Cuvântul aduce înseamnă „a realiza.”

În 2 Corinteni 4:17 citim: „Căci întristările noastre de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Cuvântul lucrează în acest verset este acelaşi ca şi în Romani 5:3.

marți, decembrie 30, 2008

CEEA CE AR TREBUI SĂ ŞTIE FIECARE CREŞTIN DESPRE CREŞTEREA SPIRITUALĂ

„Trebuie să mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult” (2 Tesaloniceni 1:3).

Ce compliment minunat a spus Pavel la adresa creştinilor tesaloniceni! Aici este esenţa deplină a ceea ce el spunea: „Este incredibil să vezi cum aţi crescut, şi în credinţa voastră în Cristos şi în dragostea voastră unii pentru alţii. Oriunde nu m-aş duce, mă laud în faţa altora cu creşterea voastră spirituală. Cât de mult Îi mulţumesc eu lui Dumnezeu pentru voi!”

În acest scurt pasaj Pavel ne prezintă o imagine uimitoare a unui trup de credincioşi care creşteau în unitate şi dragoste. Fraza în greacă pe care o foloseşte Pavel pentru „mereu crescând” semnifică „creşte peste, deasupra şi dincolo de cea a altora.” Şi individual, şi în mod colectiv, credinţa şi dragostea tesalonicenilor o întrecea pe cea a tuturor bisericilor.

Este evident că aceşti creştini tesaloniceni nu doar încercau să se agăţe de credinţa lor până la întoarcerea lui Isus. Ei învăţau, mergeau înainte, creşteau, iar vieţile lor erau o dovadă a acestui fapt. Potrivit lui Pavel, despre ei se vorbea în fiecare biserică din Asia.

După câte se pare, predicile pe care le auzeau aceşti oameni provoca în ei o umblare mereu profundă cu Cristos. Acestea topeau ambiţiile firii lor şi îi mustrau pentru obiceiurile lor care nu se asemănau cu Cristos. Iar Duhul Sfânt din ei înlătura toate barierele etnice şi de culoare. Ei descopereau modul în care puteau să îmbrăţişeze orice persoană, bogată sau săracă, educată sau nu. Şi ei aveau o mare grijă unii pentru alţii, dându-şi întâietate unii altora în dragoste.

Dacă eşti udat şi hrănit de Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să ai o creştere spirituală continuă în viaţa ta. Acest lucru ar trebui să se întâmple de la sine.

Nu ştiu dacă fiecare din biserica mea „merge mereu crescând”, aşa cum ştia Pavel despre biserica în Tesalonic. Cu toate acestea, eu cred că acest lucru este adevărat despre mulţi dintre oamenii noştri. De ce? Predicarea cu ungere a Cuvântului pur al lui Dumnezeu întotdeauna produce o creştere. Iar apostolul Pavel spune că toţi cei care doresc laptele pur al Cuvântului vor creşte.

Pavel descrie creşterea noastră spirituală ca şi o lucrare a Duhului Sfânt. El spune că Duhul este întotdeauna la lucru, schimbându-ne din slavă în slavă. El reînnoieşte, în mod constant, mintea noastră, înăbuşind firea noastră şi producând puritate în omul nostru dinăuntru. El lucrează în inimile noastre pentru a îndepărta mânia, amărăciunea, resentimentul şi orice fel de rău. El produce în noi bunătate, blândeţe şi iertare unii pentru alţii. El ne creşte în Cristos, învăţându-ne că tot ceea ce spunem şi facem trebuie să fie demn de Domnul nostru!

În continuare Pavel ne îndeamnă: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi…” (1 Corinteni 11:28). Cuvântul în greacă pentru a cerceta aici semnifică „a examina, a testa.” Apostolul spune: „Examinaţi-vă pe voi înşivă, vedeţi dacă umblaţi conform Cuvântului lui Dumnezeu.” Noi trebuie să ne întrebăm în mod constant: „Mă schimb eu? Devin eu mai iubitor şi mai blând? Îmi tratez eu familia şi prietenii cu respect evlavios? Devine vorbirea mea mai evlavioasă?”

luni, decembrie 29, 2008

UNEORI NOI CREŞTEM ŞI NU ŞTIM ACEST LUCRU

Unii credincioşi îţi pot vorbi despre creşterea lor spirituală şi poţi vedea clar schimbările în vieţile lor. Ei îţi mărturisesc despre modul în care Duhul Sfânt l-a biruit pe duşman în locul lor şi te bucuri cu ei în victoria lor.

Totuşi, acest tip de creştini sunt o excepţie. Majoritatea credincioşilor sunt, totalmente, inconştienţi de orice progres spiritual în vieţile lor. Ei se roagă, citesc Biblia şi Îl caută pe Domnul cu toată inima lor. Nu există nici o piedică pentru creşterea spirituală în ei.

Însă ei nu pot discerne nici o creştere în ei însuşi. Eu sunt un exemplu de acest tip de credincios. Ştiu că umblu în neprihănirea lui Cristos, dar, cu toate acestea, niciodată nu simt că fac vreun progres. De fapt, ocazional, mă întristez ori de câte ori fac sau spun ceva ce nu vine dintr-o asemănare cu Cristos. Aceasta mă face să mă întreb: „Am fost creştin de ani de zile. De ce nu învăţ niciodată?”

Eu cred că creştinii tesaloniceni au fost uluiţi atunci când au auzit aprecierea frumoasă a lui Pavel în ceea ce-i privea pe ei (vezi 2 Tesaloniceni 1:3). Probabil că ei s-au gândit: „Eu, cresc mereu? Cred că Pavel glumeşte.”

Cu toate acestea, Pavel ştia că creşterea spirituală este un lucru tainic şi ascuns. Scriptura o aseamănă cu creşterea invizibilă a florilor şi a copacilor: „Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul, şi va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului; şi miresmele lui ca ale Libanului” (Osea 14:5-6).

Dumnezeu ne spune: „Mergeţi să priviţi crinii! Încercaţi doar să priviţi cum cresc aceştia. Vă spun că până la sfârşitul zilei nu veţi vedea nici o creştere. Dar să ştiţi, Eu ud fiecare crin, în fiecare dimineaţă cu roua pe care o trimit, şi ei vor creşte.” Acelaşi lucru este adevărat şi despre cea mai mare parte din creşterea spirituală. Ea are loc treptat pentru ochiul uman!

Atunci când unii oameni sunt mântuiţi, se pare că ei niciodată nu se luptă cu vreun păcat chinuitor. Ei mărturisesc: „În momentul în care am venit la Isus, Domnul a luat acea ispită de la mine. Şi de atunci încolo am devenit liber.” Cunosc foarte mulţi foşti drogaţi care au trecut prin această experienţă.

Dar pentru numeroşi creştini lucrurile stau diferit. După mulţi ani de la convertirea lor, un vechi păcat se dezlănţuie în ei, ceva ce ei urau şi niciodată nu au mai dorit să vadă. Totuşi, indiferent de cât de greu ei se luptă, acea singură poftă rămasă, pur şi simplu, nu dispare. Cu timpul ei se descurajează. Sufletul lor strigă: „Cât va mai fi, Doamne? Când va fi distrus acest lanţ?” În cele din urmă diavolul vine la ei spunând: „Niciodată nu vei birui. Ştii că nu există nici o cale pentru tine să poţi creşte spiritual într-o astfel de stare.”

Îmbărbătează-te, prietene, am veşti bune pentru tine. Tu creşti în mijlocul luptei tale! De fapt, s-ar putea ca tu să creşti pe sărite din cauza luptei tale.

Fii sigur că dacă ai în inima ta frica de Dumnezeu, vei ieşi din furtună mult mai puternic. Vezi tu, atunci când te afli în luptă cu duşmanul, tu exersezi şi atragi după tine tot harul şi toate puterile lui Dumnezeu. Şi chiar dacă te vei simţi slăbit, acel har şi acele puteri te vor întări. În primul rând, tu devii mai insistent în rugăciunile tale. În al doilea rând, eşti golit de toată mândria. Astfel, furtuna, de fapt, te face să fii „în gardă în plan spiritual” în fiecare domeniu din viaţa ta!

vineri, decembrie 26, 2008

CUNOAŞTE, CREDE ŞI CONTINUĂ SĂ AI ÎNCREDERE ÎN DRAGOSTEA LUI

Oricine poate păstra bucuria sa atunci când se află pe culmi în Duhul Sfânt, nefiind încercat sau ispitit. Dar Dumnezeu doreşte ca noi să rămânem în dragostea Lui în orice vreme, mai ales în ispitele noastre.

Apostolul Ioan ne spune foarte simplu cum putem să rămânem în dragostea lui Dumnezeu: „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). Cu alte cuvinte, dacă noi „rămânem în dragostea lui Dumnezeu”, trebuie să rămânem în Dumnezeu.

Cuvântul rămâne aici semnifică „a fi într-o stare de aşteptare.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu doreşte ca noi să aşteptăm dragostea Lui să se reînnoiască în noi în fiecare zi. Trebuie să trăim în fiecare zi în cunoştinţa că Dumnezeu dintotdeauna ne-a iubit şi întotdeauna ne va iubi.

În realitate, majoritatea din noi intră şi ies din dragostea lui Dumnezeu potrivit urcuşurilor şi coborâşurilor noastre emoţionale. Ne simţim siguri în dragostea Lui numai dacă am reuşit în ceva. Dar suntem nesiguri de dragostea Sa ori de câte ori suntem încercaţi sau ispitiţi sau când eşuăm. Acesta este, în mod special, timpul când trebuie să avem încredere în dragostea Sa. El ne spune în aceste pasaje: „Indiferent de încercarea prin care treci, niciodată nu trebuie să te îndoieşti de dragostea Mea pentru tine. Dacă ai încredere, în mod activ, în dragostea Mea, atunci tu trăieşti în felul în care Eu vreau ca tu să trăieşti.”

Ieremia 31 ne oferă o ilustraţie minunată a dragostei lui Dumnezeu. Israel se afla într-o stare decăzută. Poporul s-a îngrăşat şi a prosperat, tolerând tot felul de fărădelegi.

Apoi, dintr-odată, poftele lor au devenit dezgustătoare. Ei au pierdut toată plăcerea în împlinirea poftelor lor senzuale. Nu peste mult timp ei au strigat: „Doamne suntem pierduţi. Avem nevoie ca Tu să ne întorci înapoi.” Dumnezeu a auzit strigătul lor de pocăinţă, iar inima Sa iubitoare s-a îndreptat spre ei. El a pedepsit poporul cu o nuia de corectare şi Israel a strigat: „M-ai pedepsit…întoarce-mă Tu şi mă voi întoarce…După ce m-am întors, m-am căit…” (Ieremia 31:18-19).

Ascultaţi cuvintele lui Dumnezeu în acest moment: „…Căci când vorbesc de el, îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el, şi voi avea milă negreşit de el…” (v. 20). „…îţi păstrez bunătatea Mea” (v. 3).

Iată ce trebuie să ştiţi despre dragostea lui Dumnezeu: Dumnezeu spunea poporului Său: „Am fost nevoit să te pedepsesc şi să spun la adresa ta cuvinte aspre de adevăr. Însă, chiar şi atunci ai păcătuit împotriva Mea, făcând acest lucru în ciuda harului şi îndurării pe care le-am arătat faţă de tine. Ti-ai întors spatele la dragostea mea, respingându-Mă. Cu toate acestea, îndurarea Mea a fost revărsată profund peste tine, Mi-am adus aminte de tine în lupta ta şi, în mod sigur, voi avea milă de tine. Te voi ierta şi te voi restabili cu mărinimie.”

joi, decembrie 25, 2008

UMBLÂND ÎN SLAVĂ

Un lucru care ne poate ajuta să continuăm în vremurile grele este înţelegerea slavei lui Dumnezeu. Acest lucru ar putea suna ca şi un concept înalt şi nobil, unul de care mai bine să se ocupe teologii. Dar sunt convins că tema slavei lui Dumnezeu are o valoare foarte reală şi practică pentru fiecare credincios adevărat. Înţelegând-o, putem deschide uşa spre o viaţă biruitoare!

Slava lui Dumnezeu este o revelaţie a naturii şi fiinţei Domnului. Aduceţi-vă aminte din Vechiul Testament că Moise a avut parte de o strălucire la propriu a slavei lui Dumnezeu. Înainte de aceasta Domnul l-a trimis pe Moise fără nici o explicaţie despre Sine decât doar cuvintele „EU SUNT.” Dar Moise dorea să ştie ceva mai mult despre Dumnezeu. Astfel, el L-a rugat: „Doamne, arată-mi slava Ta.”

Dumnezeu a răspuns luându-l pe Moise şi punându-l în crăpătura unei stânci. Apoi Scriptura spune că El S-a revelat lui Moise în toată slava Sa (vezi Exod 34:6-7). Modul prin care Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem slava Sa este prin revelarea marii Sale dragoste pentru omenire. Şi aceasta este ceea ce El i-a descoperit lui Moise.

Eu cred că acest pasaj este absolut esenţial pentru felul în care noi înţelegem cine este Domnul. Deseori ne gândim la slava lui Dumnezeu, la maiestatea şi splendoarea Sa, la puterea şi stăpânirea Sa, sau la vreo manifestare în oamenii Săi. Toate aceste lucruri pot fi rezultatul vederii slavei lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este slava prin care El doreşte ca noi să-L cunoaştem. Domnul întotdeauna aşteaptă să ne arate dragostea Sa, să ne ierte, să reverse peste noi mila Sa şi să restabilească relaţia noastră cu El.

Revelaţia slavei lui Dumnezeu are efecte puternice asupra celor care o primesc şi se roagă s-o înţeleagă. Până în acest moment Moise Îl vedea pe Domnul ca şi Dumnezeul legii şi a mâniei. El tremura de groază în prezenţa Domnului, rugându-L, strigând la El şi implorându-L în numele lui Israel. Aceasta fusese baza relaţiei sale faţă în faţă cu Domnul.

Totuşi acum, la prima vedere a slavei lui Dumnezeu, Moise nu mai avea teamă de Domnul. În schimb, el era mişcat să se închine: „Îndată Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat” (Exodul 34:8). El a văzut că Dumnezeu nu era doar un tunet, fulger şi o trâmbiţă răsunătoare care l-au făcut să tremure de groază. Din contra, Dumnezeu era dragoste şi natura Sa cuprindea bunătate, blândeţe şi îndurare!

Vedeţi adevărul incredibil pe care Scriptura ni-l arată aici? Adevărata închinare se înalţă din inimile care sunt copleşite de viziunea dragostei nemeritate a lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta este bazată pe revelaţia pe care ne-o dă Dumnezeu despre Sine, a bunătăţii Sale, a îndurării, a pregătirii sale de ierta. Deci, dacă noi Îl lăudăm pe Dumnezeu în duh şi în adevăr, închinarea noastră trebuie să fie bazată pe acest adevăr măreţ despre El.

Odată ce noi primim o revelaţie a gloriei lui Dumnezeu, închinarea noastră nu poate decât să se schimbe. De ce? Văzând gloria Sa aceasta schimbă modul în care noi trăim! Aceasta afectează expresia şi purtarea noastră, schimbându-ne din „slavă în slavă”, făcându-ne tot mai mult asemenea Lui. Fiecare nouă revelaţie a dragostei şi îndurării Sale aduce schimbare supranaturală.

miercuri, decembrie 24, 2008

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU NE ESTE EXPRIMATĂ NUMAI PRIN ISUS CRISTOS

Potrivit lui Ioan, toată dragostea lui Dumnezeu locuieşte în Isus. El scrie: „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui…” (Ioan 1:16). Cum am primit noi dragostea Tatălui? Noi am obţinut-o fiind în Cristos.

Dar s-ar putea să te întrebi de ce este atât de important de a şti că dragostea lui Dumnezeu este exprimată pentru noi prin Cristos? Cum afectează acest lucru viaţa noastră de zi cu zi?
Cum afectează dragostea lui Dumnezeu vieţile noastre? Trebuie să privim la Cristos ca şi la exemplul nostru. Isus deja ne-a spus că Tatăl ne iubeşte în acelaşi fel în care L-a iubit pe Tatăl. Deci, ce impact a avut dragostea Tatălui asupra lui Isus?

„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi…” (1 Ioan 3:16). Iată rodul dragostei lui Dumnezeu în Isus: El S-a dat pe Sine Însuşi ca şi jertfă pentru alţii. A doua jumătate a acestui verset ne spune care este scopul dragostei lui Dumnezeu în vieţile noastre. Citim aici: „…şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.” Dragostea lui Dumnezeu ne îndeamnă de a ne aduce trupurile noastre ca şi o jertfă vie.

V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să-ţi dai cu adevărat viaţa pentru fraţii şi surorile tale? Ioan nu vorbeşte aici despre a deveni martiri pe un pământ străin. El nu se referă la a fi un donator de organe. Şi el nu are în vedere ca noi să luăm locul unui criminal condamnat la moarte. Numai Cristos a făcut acest sacrificiu. Nu, singurul tip de creştin care poate aduce viaţă şi speranţă fraţilor săi este unul mort. Un astfel de slujitor a murit pentru această lume, pentru tot ceea ce ţine de sine, pentru toată mândria şi ambiţia.

Acest creştin „mort” i-a permis Duhului Sfânt să facă o inventariere spirituală a sufletului său. El vede prin depravarea şi fărădelegea din inima sa. Şi el, în mod conştient, merge la altarul lui Dumnezeu, strigând: „Doamne, mistuieşte-mă. Ia totul.” El ştie că numai fiind curăţit prin sângele lui Cristos el îşi poate da viaţa pentru fraţii săi.”

marți, decembrie 23, 2008

REVELAŢIA DRAGOSTEI LUI DUMNEZEU

Am fost provocat recent de Duhul Sfânt să citesc următorul pasaj: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea lui Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică” (Iuda 20-21). Citind aceste versete L-am auzit pe Duhul şoptindu-mi: „David, tu încă nu ai intrat în plinătatea şi bucuria dragostei Mele. Teologia ta este corectă, dar încă nu ai experimentat extazul şi odihna de a rămâne în dragostea Mea. Până acum ai fost în ea doar până la glezne. Dar există un ocean întreg al dragostei Mele în care poţi înota.”

Biblia este plină de adevărul dragostei lui Dumnezeu. Însă uneori eu însumi permit ca să mă întreb cum ar putea vreodată Domnul să mă iubească. Eu nu mă îndoiesc de dragostea Lui; este, mai degrabă, un eşec din partea mea de a rămâne în cunoştinţa şi asigurarea dragostei Lui pentru mine.

Revelaţia dragostei lui Dumnezeu vine în parte atunci când suntem născuţi din nou. Dacă ar fi să întrebăm pe majoritatea creştinilor ce cunosc ei despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei, ei ar răspunde: „Ştiu că Dumnezeu mă iubeşte pentru că El L-a dat pe Fiul Lui ca să moară pentru mine.” Ei citează Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Este un moment minunat atunci când înţelegi acest adevăr. Dintr-odată, îţi dai seama: „Dumnezeu m-a iubit atunci când eram pierdut, nenorocit şi un străin. El şi-a dovedit dragostea Sa pentru mine prin faptul că şi-a sacrificat propriul Său Fiu de dragul meu.”

Cu toate acestea, puţin creştini învaţă cum să rămână în dragostea lui Dumnezeu. Noi ştim câte ceva din dragostea noastră pentru Domnul, dar rareori căutăm revelaţia dragostei lui Dumnezeu pentru noi. De fapt, dacă ar fi să rugăm pe majoritatea creştinilor să găsească pasaje biblice despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ei ar putea numi doar câteva. Cu toate acestea, a înţelege dragostea lui Dumnezeu este secretul pentru o viaţă biruitoare. Numeroşi creştini se răcesc din punct de vedere spiritual şi devin lenoşi, deoarece sunt ignoranţi faţă de dragostea Domnului pentru ei. Ei nu ştiu că cea mai mare armă împotriva atacurilor lui satan este de a fi pe deplin convinşi de dragostea lui Dumnezeu pentru ei, prin revelaţia Duhului Sfânt.

În ultima Sa rugăciune de pe pământ Isus a spus: „Tată…Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Ce gând incredibil; Cristos a fost iubit mult de Tatăl înainte de creaţie.

Apoi Isus s-a rugat cu următoarea rugăciune remarcabilă: „Tu, Tată…i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (vv. 21, 23). El, de asemenea, s-a rugat: „Pentru ca dragsotea cu care M-ai iubit, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei” (v. 26). Cristos spunea: „Tată, ştiu că îi vei iubi pe cei pe care îi aduc în trupul Meu, aşa cum M-ai iubit pe Mine.”

Ideea aici este că atunci când Tatăl L-a iubit pe Isus înainte de veşnicie, El ne-a iubit şi pe noi. Într-adevăr, atunci când omul era doar un gând în mintea eternă a lui Dumnezeu, Domnul deja număra membrele noastre şi planifica răscumpărarea noastră: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui…în dragostea Lui” (Efeseni 1:4).

De cât timp te iubeşte Dumnezeu? El te-a iubit de când El a existat, deoarece Dumnezeu este dragoste. Este însăşi natura Lui. El te-a iubit când erai păcătos. El te-a iubit în pântecele mamei. El te-a iubit înainte ca lumea să înceapă. Nu a fost un început pentru dragostea Lui pentru tine, şi nu este nici un sfârşit.

Când va înceta Dumnezeu să te iubească? El va înceta să te iubească atunci când va înceta să-Şi iubească Fiul Său, ceea ce este imposibil. Cristos spune: „Tatăl, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1).

luni, decembrie 22, 2008

RĂMÂI ÎN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU

Cu mulţi ani în urmă Dumnezeu mi-a pus în inimă dorinţa de a începe o casă pentru băieţi în Long Island. Am simţit cu adevărat că Domnul se afla în spatele acestei lucrări. Cu toate acestea, doar după optsprezece luni, autorităţile locale au impus un regulament atât de strict, încât nu am avut o altă ieşire decât să închidem casa.

Am găzduit patru băieţi în acel scurt timp în care ne-am deschis. După ce am închis casa am pierdut legătura cu ei. Întotdeauna mă gândeam că acea aventură a fost unul de cele mai mari eşecuri dintotdeauna. Timp de mai mult de treizeci de ani m-am întrebat de ce Dumnezeu ne-a permis să deschidem casa.

Recent am primit o scrisoare de la un bărbat pe nume Clifford. El a istorisit următoarele:

„Frate David, eu sunt unul din cei patru băieţi trimişi la casa din Long Island. Părinţii găzdaşi din acea casă erau atât de iubitori şi buni. Ei ne-au învăţat Biblia şi ne-au luat la biserică. Într-o zi ei ne-au luat la o biserică care găzduia o trezire în cort. Eram plin de amărăciune şi deznădejde. Acolo, în acel cort, Duhul Sfânt a început să frângă inima mea. L-am auzit pe predicator spunând: „Isus te iubeşte.” Toţi anii de durere, confuzie şi disperare au ieşit la suprafaţă. Am îngenunchiat şi m-am rugat. Aceasta s-a întâmplat cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Acum Dumnezeu m-a chemat să predic şi mă conduce spre a mă implica în slujire full-time. Acest „mulţumesc” l-am păstrat în mine în tot acest timp. Aş vrea să vă mulţumesc pentru grija Dvs. Ştiu ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu.”

Scrisoarea acestui bărbat îmi dovedeşte faptul că nimic din ceea ce facem noi pentru Cristos nu este în zadar. Acea casă pentru băieţi nu a fost un eşec, deoarece un băiat evreu pierdut şi confuz a descoperit semnificaţia dragostei lui Dumnezeu.

vineri, decembrie 19, 2008

SATAN FOLOSEŞTE TACTICI SUBTILE

„Împăratul Asiriei a trimis…la Ierusalim, la împăratul Ezechia…pe Rabşache cu o oştire puternică” (2 Împăraţi 18:17). Asirienii reprezintă „ghidurile de prosperitate” de azi. Diavolul va defila cu armata sa în jurul zidurilor tale: oameni care sunt puternici, frumoşi şi, în aparenţă, cu succes în tot ceea ce fac. Atunci când îi vei vedea, te vei simţi înconjurat ca un prizonier!

Primul şiretlic al omului în păcat este de a pune la îndoială dedicarea unui credincios de a avea încredere deplină în Domnul. Rabşache, al cărui nume semnifică „sol beat”, era ambasadorul împăratului. El a luat în derâdere pe cel neprihănit (vezi 2 Împăraţi 18:19-20). Acuzaţia era: „Dumnezeu nu te va scoate din această încurcătură. Te vei împotmoli! Te afli într-un mare necaz, iar credinţa ta nu va ajuta.”

Apoi satan adaugă o altă înşelăciune; el îţi spune că Dumnezeu este cel care se află în spatele tuturor problemelor tale. Mesagerul Asiriei a afirmat: „Domnul mi-a zis ‘Suie-te împotriva ţării acesteia, şi nimiceşte-o’” (2 Împăraţi 18:25). Satan va încerca să te convingă de faptul că Dumnezeu s-a supărat şi s-a mâniat pe tine. Aceasta este cea mai abilă minciună a sa! El te face să crezi că Dumnezeu te-a părăsit şi te-a lăsat pradă necazului şi durerii. El vrea ca tu să crezi că toate problemele tale sunt rezultatul pedepsei lui Dumnezeu pentru păcatele tale din trecut. Nu crede acest lucru! Satan este cel care vrea să te distrugă.

Domnul nostru este un eliberator, o fortăreaţă. Isaia a spus că El vine „să dea celor întristaţi din Sion, să le dea o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi „terebinţi ai neprihănirii”, „un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:3).

Nu, preaiubite sfânt, tu nu eşti doborât. Pur şi simplu eşti atacat şi împiedicat de minciunile duşmanului, deoarece te-ai hotărât în inima ta să te încrezi cu adevărat în Domnul. Satan încearcă să distrugă credinţa ta în Dumnezeu.

joi, decembrie 18, 2008

EL NE CHEAMĂ SĂ LUPTĂM

„Care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie [delegaţie] să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:31-33).

Enoh a profeţit odată: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Iuda 14). Scriptura spune că noi suntem împăraţi şi preoţi ai Domnului şi noi reprezentăm acei zeci de mii care merg să lupte cu armata lui satan. Satan luptă împotriva noastră, deoarece el ne urăşte la culme (vezi Apocalipsa 12:17).

Noi trebuie să fim pregătiţi pentru ceea ce va veni. Trebuie să fim gata să petrecem zilele noastre în luptă spirituală, ştiind că un potop de fărădelege va fi îndreptat asupra poporului lui Dumnezeu. Dacă noi suntem hotărâţi de a ne ţine de Cristos, atunci trebuie să ne dăm seama că suntem de neînvins în Cristos. Este scris: „Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Dumnezeu spune că nouă ne este garantată victoria asupra întregii puteri a duşmanului, toată oştirea cerului luptă pentru noi!

Fie ca Dumnezeu să ne dea mai mult din lupta Duhului Sfânt în aşa fel ca fiecare din noi să poată striga lumii întregi şi tuturor hoardelor iadului: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?... Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 8:35, 37-39).

Acesta este strigătul de luptă al celor care sunt înfometaţi după Isus.

Fiecare bărbat sau femeie a lui Dumnezeu va deveni ţinta planurilor haine ale diavolului atunci când este făcută dedicarea de a deveni o jertfă vie pentru Cristos. Hoardele iadului vor fi dezlănţuite împotriva celui care decide în inima sa să umble în sfinţenia credinţei.
Satan va provoca chinuri şi va pune obstacole, deoarece tu ai devenit o adevărată ameninţare pentru programul său de înşelăciune. Poţi să te retragi din luptă, să abandonezi, să pleci şi să devii un pribeag indiferent şi fără de roade.

Cât despre mine, eu aleg să mă opun complotului lui satan, să mă ridic în credinţă şi să continui lupta. Satan nu poate doborî pe cel care se încrede, cu adevărat, în Domnul.

miercuri, decembrie 17, 2008

EL NE CHEAMĂ SĂ MERGEM PÂNĂ LA CAPĂT

„Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el, şi să zică: ‘Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi’ ” (Luca 14:28-30).

Cristos ştia că mulţi dintre urmaşii Săi nu vor avea ceea de ce vor avea nevoie pentru a merge până la capăt. El ştia că ei aveau să se întoarcă din cale şi nu vor sfârşi cursa. Eu cred că aceasta este cea mai tragică stare posibilă pentru un credincios – să începi cu intenţia totală de a te ţine de Cristos, de a creşte ca şi ucenic matur şi de a deveni tot mai asemenea cu Isus, iar apoi să te îndepărtezi de El. O astfel de persoană este una care a pus temelia, dar nu a putut sfârşi, deoarece mai întâi nu a calculat costul.

Ce bucurie este de a-i întâlni pe cei care, într-adevăr, sfârşesc cursa! Aceşti credincioşi cresc în înţelepciunea şi cunoştinţa lui Cristos. Ei se schimbă zilnic, din clipă în clipă. Pavel le spune, încurajându-i: „Noi toţi privim, cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul domnului” (2 Corinteni 3:18). Aceşti credincioşi nu caută cerul, ci pe Cristos în slava Sa!

Ştiu că mulţi dintre cei care citesc acest mesaj special se află în procesul de a lua o pauză sau de a face un pas înapoi. S-ar putea să pară un pas mic, dar aceasta va cauza o cădere continuă de la dragostea Lui. Dacă acest lucru este adevărat în ceea ce te priveşte, recunoaşte că Duhul Sfânt te cheamă să te întorci înapoi – înapoi la pocăinţă, la lepădare de sine şi la predare. Şi chiar în acest moment timpul reprezintă un factor mare. Dacă ai de gând vreodată să te ţii de Cristos, fă-o chiar acum; priveşte dincolo!

marți, decembrie 16, 2008

DRAGOSTE ŞI URĂ

“Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

Cuvântul în greacă pentru a urî înseamnă „a iubi mai puţin prin comparaţie.” Isus ne cheamă să avem o dragoste pentru El care este atât de atotcuprinzătoare, pasionată şi absolută, încât nici se poate compara cu toate afecţiunile noastre pământeşti.

Gândiţi-vă la următorul lucru: Ştim noi ce înseamnă a veni în prezenţa Sa dulce şi să nu cerem nimic? Să venim la El doar pentru că suntem mulţumitori că El ne iubeşte atât de complet?

Noi am devenit egoişti şi egocentrici în rugăciunile noastre: „Dă-ne…ajută-ne...binecuvântează-ne…foloseşte-ne…protejează-ne.” Toate acestea pot părea după Scriptură, dar în centrul atenţiei rămânem noi. Chiar şi lucrarea noastră pentru Domnul a devenit egocentrică. Noi dorim ca El să binecuvânteze slujirea noastră Lui în aşa fel, încât să putem şti că credinţa noastră este adevărată. Domnul este mult mai interesat de ceea ce devenim noi în El, decât de ceea ce facem noi pentru El.

S-ar putea ca cineva care citeşte aceste rânduri să fie întristat din cauza că uşile pentru lucrare au fost închise. S-ar putea ca el sau ea să se simtă „pus pe raft.” Altcineva se poate gândi că el ar fi mai folositor pentru Domnul pe vreun câmp de misiune cu nevoi. Dar vă spun că noi nu putem fi mai folositori pentru Domnul decât atunci când Îl slujim cu dragoste în cămăruţa tainică a rugăciunii. Atunci când Îl căutăm pe Domnul, atunci când cercetăm Cuvântul Său la nesfârşit pentru a-L cunoaşte, atunci ne aflăm în culmea utilităţii noastre. Facem mai mult pentru a-L binecuvânta şi satisface pe Domnul prin a petrece timp cu El în comunicare de dragoste, decât prin a face orice altceva. Oricare lucrare n-ar deschide El pentru noi, acasă sau în străinătate, aceasta va decurge fără efort din comuniunea noastră cu El. El este mult mai interesat de a câştiga în întregime inimile noastre decât ca noi să câştiga întreaga lume pentru El.

N-aş vrea să-i pun în umbră pe cei care lucrează cu ardoare pentru câştigarea sufletelor, dar vreau să afirm că orice evanghelizare binecuvântată prin Duhul Sfânt ia naştere din comuniune. Cel care mărturiseşte, care petrece deseori timp în rugăciune cu Domnul, va primi înţelepciune, momentul potrivit prin călăuzirea Duhului Sfânt şi puterea de a face voia lui Dumnezeu.

luni, decembrie 15, 2008

VENIND LA MASA SA

Un vechi cântec evanghelic are o profundă însemnătate pentru mine. El spune: „Isus a întins o masă/Unde sfinţii lui Dumnezeu sunt hrăniţi/El îi invită pe oamenii Săi aleşi, Veniţi şi cinaţi.”

Ce perspectivă minunată: Domnul a întins o masă în ceruri pentru urmaşii Săi! Isus le-a spus ucenicilor: „De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea” (Luca 22:29-30). A flămânzi după El înseamnă că, prin credinţă, noi, de asemenea, stăm la această masă.

Atunci când apostolul Pavel îndeamnă „Să prăznuim dar praznicul” (1 Corinteni 5:8), el are în vedere ca noi să înţelegem clar că pentru noi a fost pregătit un loc în ceruri cu Cristos la masa Sa regală. Pavel spune: „Întotdeauna să fiţi de faţă. Fie ca niciodată să nu se spună despre voi că locul vostru este gol.”

Adevărul trist este că biserica lui Isus Cristos, pur şi simplu, nu înţelege ce înseamnă a sărbători. Noi nu înţelegem maiestatea şi onoarea acordate nouă prin faptul că am fost ridicaţi de către Cristos pentru a şedea cu El în locurile cereşti. Noi am devenit prea ocupaţi pentru a sta la masa Sa. Noi, în mod greşit, obţinem bucuria noastră spirituală din slujire şi nu din părtăşie. Noi facem tot mai mult şi mai mult pentru Domnul pe care-L cunoaştem tot mai puţin şi mai puţin. Ne sleim de puteri oferind trupurile şi mintea noastră lucrării Sale, dar rareori sărbătorim.

Un singur lucru pe care-L caută Domnul, deasupra tuturor lucrurilor, de la slujitorii şi pastorii săi este părtăşia la masa Sa. Această masă este un loc pentru intimitate spirituală şi este întinsă zilnic. A sărbători înseamnă a veni la El în mod continuu pentru hrană, înţelepciune şi părtăşie.

De la Cruce încoace toţi giganţii spirituali au avut un singur lucru în comun: ei au cinstit masa Domnului. Ei s-au pierdut în vastitatea lui Cristos. Ei toţi au murit regretând faptul că cunoşteau încă foarte puţin din El şi din viaţa Sa.

Viziunea noastră despre Cristos astăzi este atât de mică, atât de limitată. Este necesară o Evanghelie a „vastităţii” pentru a birui problemele complicate şi în creştere ale acestui veac decăzut. Vedeţi voi, Dumnezeu nu doar rezolvă probleme în această lume, El le înghite în vastitatea Sa! Cel care are o revelaţie în creştere a vastităţii lui Cristos nu mai are frică de nici o problemă, de nici un demon, de nici o putere de pe acest pământ. El ştie că Cristos este mai mare decât toate acestea. Dacă am avea acest fel de revelaţie a cât de vast este El, cât de nemărginit, nemăsurat, nelimitat şi imens este El, niciodată nu am mai fi copleşiţi de problemele vieţii.

Pavel este un exemplu pentru noi. El a hotărât să aibă o astfel de revelaţie a lui Cristos mereu în creştere. De fapt, tot ce avea el din Cristos a venit prin revelaţie; aceasta i-a fost dată lui la masa Domnului şi a fost făcută adevăr pentru el prin Duhul Sfânt. Ţineţi minte, trei ani au trecut după convertirea sa înainte ca Pavel să meargă să petreacă timp cu apostolii în Ierusalim şi el a stat cu ei doar cincisprezece zile înainte ca să-şi continue călătoria misionară. Mai târziu el a spus: „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta” (Efeseni 3:3). Duhul Sfânt cunoaşte tainele adânci şi ascunse ale lui Dumnezeu şi Pavel s-a rugat, în mod constant, pentru darul harului de a înţelege şi a predica „bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos” (Efeseni 3:8).

Domnul caută credincioşi care nu sunt satisfăcuţi să caute prin toate vocile contradictorii pentru a găsi un cuvânt adevărat. El doreşte ca noi să înfometăm după o revelaţie a Sa care este în întregime a noastră – o intimitate profundă şi personală.

vineri, decembrie 12, 2008

DE PE CÂMPUL DE LUPTĂ AL CREDINŢEI

Atunci când Pavel a decis să meargă la Ierusalim nu a fost din cauza că el ar fi auzit despre vreo trezire care avea loc acolo. El nu era un predicator descurajat căutând pe cineva care să împărtăşească ceva de la Dumnezeu pentru el. Nu, el afirmă clar: „…m-am suit din nou la Ierusalim…în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc” (Galateni 2:1-2). Pavel a mers la Ierusalim pentru a împărtăşi o taină pe care Dumnezeu dorea s-o reveleze poporului Său.

Acest om evlavios avea propria sa revelaţie completă şi glorioasă a lui Cristos. El nu a învăţat doctrinele pe care le predica din studierea în singurătate a cărţilor şi a comentariilor. El nu era un oarecare filozof izolat care inventa adevăruri teologice, gândindu-se: „Într-o bună zi lucrările mele vor fi citite şi învăţate de generaţiile din viitor.”

Să vă spun cum şi unde a creat Pavel epistolele sale. El le-a scris în celulele întunecoase şi umede din închisoare. El le-a scris în timp ce ştergea sângele de pe spatele său după ce fusese biciuit. El le-a scris după ce s-a târât din mare, supravieţuind un alt naufragiu.

Pavel ştia că toate adevărurile şi revelaţiile pe care el le învăţa veneau de pe câmpul de luptă al credinţei. El s-a bucurat în suferinţele sale de dragul Evangheliei. El a spus: „Acum eu pot predica cu toată autoritatea fiecărui marinar care a trecut printr-un naufragiu, oricărui prizonier care a fost închis fără nici o speranţă, oricui cine a fost pus faţă în faţă cu moartea. Duhul lui Dumnezeu face din mine un veteran încercat, în aşa fel încât să pot vorbi adevărul oricui cine are urechi de auzit.”

Dumnezeu nu te-a predat în puterea lui satan. Nu, El permite încercarea ta, deoarece Duhul Sfânt face o lucrare nevăzută în tine. Slava lui Cristos este formată în tine pentru toată veşnicia.

Niciodată nu vei putea obţine spiritualitatea adevărată de la cineva sau de la altceva. Dacă vrei să guşti din slava lui Dumnezeu, aceasta se va întâmpla cu tine acolo unde te afli, în circumstanţele în care te afli acum, plăcute sau neplăcute.

Cred că unul din cele mai mari secrete ale spiritualităţii lui Pavel era calitatea sa de a fi pregătit de a accepta orice stare în care se afla fără a se plânge. El scrie: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11).

Cuvântul în greacă aici pentru mulţumit semnifică „a respinge, a înlătura.” Pavel spune: „Eu nu încerc să mă protejez de împrejurări neplăcute. Nu-I cer lui Dumnezeu să mă elibereze de ele. Din contra, le îmbrăţişez. Ştiu din istoria mea cu Domnul că El produce ceva veşnic în mine.”

„Ca s-o puteţi răbda…” (1 Corinteni 10:13). Cuvântul a răbda pe care-l foloseşte Pavel aici implică faptul că starea noastră nu se va schimba. Ideea este că noi trebuie să rezistăm în situaţia dată. De ce? Dumnezeu ştie că în cazul în care El va schimba starea noastră, noi vom sfârşi distruşi. El permite ca noi să suferim deoarece El ne iubeşte.

Partea noastră în fiecare încercare este de a ne pune încrederea în Dumnezeu pentru toată puterea şi resursele de care avem nevoie pentru a fi mulţumitori în mijlocul suferinţei noastre. Să nu mă înţelegeţi greşit – a fi „mulţumiţi” în încercările noastre nu înseamnă că ne ele ne plac. Aceasta înseamnă, pur şi simplu, că noi nu mai încercăm să ne protejăm de ele. Noi suntem mulţumiţi să răbdăm şi să rezistăm în orice situaţie în care suntem puşi, deoarece ştim că Domnul nostru ne face asemănători cu Fiul Său.

joi, decembrie 11, 2008

GENERAŢIA DIN PREZENT NU ŞTIE NIMIC

A răbda înseamnă „a trece peste, în ciuda greutăţilor; a suferi cu răbdare fără a lasă mâinile în jos.” Pe scurt, înseamnă a nu se lăsa sau a rezista. Dar acest cuvânt înseamnă foarte puţin pentru generaţia din prezent. Mulţi creştini de azi lasă mâinile în jos, ei îşi lasă partenerul de familie, familia şi pe Dumnezeul lor.

Petru aduce în discuţie acest subiect spunând: „Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare, şi suferă pe nedrept” (1 Petru 2:19). Apoi adaugă: „În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre” (1 Petru 2:20-25).

Apostolul Pavel porunceşte: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Cristos” (2 Timotei 2:3). În sfârşit, Însuşi Domnul ne dă această promisiune: „Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” (Matei 24:13).

Aş vrea să te întreb – în ce dificultate te afli tu? Este căsătoria ta în haos? Este serviciul tău în criză? Ai vreun conflict cu o rudă, cu gazda ta sa cu un prieten care te-a trădat?

Noi trebuie să avem speranţă. Vedeţi voi, aşa cum suferinţa lui Pavel nu a încetat niciodată, aşa nu a încetat şi revelaţia sa, maturitatea sa, credinţa sa profundă şi pacea sa stabilă. El a spus: „Dacă vreau să devin un om spiritual – dacă, într-adevăr, doresc să fiu pe placul Domnului – atunci nu trebuie să mă opun circumstanţelor mele. Nu mă voi da bătut şi nu voi ceda. Nimic de pe acest pământ nu poate să-mi dea ceea ce eu primesc de la Duhul lui Dumnezeu în fiecare zi în încercarea mea. El face din mine un om spiritual.”

Viaţa lui Pavel „respira” cu Duhul lui Cristos. Şi aşa stau lucrurile cu fiecare persoană, cu adevărat, spirituală. Duhul Sfânt revarsă peste fiinţa dinăuntru a acestei persoane adierea lui Dumnezeu. Această persoană nu este descurajată, ea nu cârteşte şi nu se plânge de sarcina sa. S-ar putea ca ea să treacă prin încercarea vieţii sale, dar ea continuă să zâmbească, deoarece ştie că Dumnezeu lucrează în ea, revelând slava Sa eternă.

miercuri, decembrie 10, 2008

O REVELAŢIE PERSONALĂ A LUI CRISTOS

Dacă eşti un predicator, misionar sau învăţător gândeşte-te la următorul lucru: Ce înveţi tu? Este ceea ce te-a învăţat o persoană? Este aceasta o prezentare, într-o formă nouă, a revelaţiei unui mare învăţător? Sau ai experimentat propria ta revelaţie a lui Isus Cristos? Dacă e aşa, este ea mereu în creştere? Este cerul deschis pentru tine?

Pavel a spus: „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Adevăraţii bărbaţi şi femei ale lui Dumnezeu trăiesc în acest cerc foarte mic, dar în acelaşi timp vast. Fiecare mişcare a lor, întreaga lor existenţă, este învăluită numai de interesele lui Cristos. Cu mulţi ani în urmă ştiam că Duhul Sfânt mă atrăgea într-o astfel de lucrare, una care Îl predica numai pe Cristos. O, cât am tânjit eu să predic nimic altceva decât pe El! Dar inima mea nu era concentrată şi pentru mine cercul era prea îngust. În rezultat nu primeam nici o revelaţie pentru a susţine predicile mele.

Pentru a-L predica pe Cristos trebuie să primim în mod continuu revelaţii de la Duhul Sfânt. Altfel, vom sfârşi repetând un mesaj răsuflat. Dacă Duhul Sfânt cunoaşte gândurile lui Dumnezeu şi cercetează lucrurile adânci şi ascunse ale Tatălui, şi dacă El curge în noi ca şi un izvor de apă, noi trebuie să fim disponibili de a fi umpluţi cu această apă curgătoare. Trebuie să rămânem plini de o revelaţie fără de sfârşit a lui Cristos. O astfel de revelaţie îl aşteaptă pe fiecare slujitor al Domnului care doreşte să-L aştepte, crezând şi având încredere în Duhul Sfânt că El îi va descoperi gândurile lui Dumnezeu.

Pavel a spus că Cristos a fost revelat în el, nu doar lui (vezi Galateni 1:16). În ochii lui Dumnezeu a predica un cuvânt care încă nu şi-a arătat puterea în viaţa şi lucrarea predicatorului este ceva neroditor. S-ar putea să pară totul în regulă pentru unii care sunt superficiali, de a-L predica pe Cristos cu controversă, dar nu şi pentru bărbatul sau femeia lui Dumnezeu. Noi trebuie să predicăm o revelaţie mereu în creştere a lui Cristos, şi numai dacă această revelaţie a produs în noi o schimbare profundă.

Pavel, de asemenea, a exprimat o preocupare personală: „Ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:27). Cu siguranţă că Pavel niciodată nu s-ar fi îndoit de siguranţa sa în Cristos; nu acesta era gândul lui aici. Cuvântul în greacă pentru lepădat înseamnă „neaprobat” sau „nedemn.” Pavel tremura la gândul de a sta în faţa tronului de judecată a lui Cristos pentru a fi judecat pentru predicarea unui Cristos pe care el nu-L cunoştea cu adevărat sau pentru proclamarea unei Evanghelii pe care el nu o practica pe deplin. Iată de ce Pavel vorbeşte atât de des despre „a-L trăi pe Cristos” sau „Cristos trăind în mine.”

Noi nu putem continua să ne mai numim slujitori ai lui Dumnezeu până când nu răspundem, personal, la următoarea întrebare: Doresc eu, cu adevărat, nimic altceva decât Cristos? Este El, cu adevărat, totul pentru mine, singurul meu scop de a trăi?

Este răspunsul tău da? Dacă o iei în serios, vei fi tu în stare să arăţi spre grămada de gunoi din viaţa ta, despre care Pavel a vorbit atunci când a spus: „…le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos” (Filipeni 3:8). Ai considerat tu toate lucrurile ca şi o pierdere faţă de revelaţia Sa? Dacă nu doreşti nimic, ci nu mai pe Cristos, atunci lucrarea ta nu este o carieră, lucrarea ta este rugăciune! Nu va mai fi nevoie să fii îndemnat să-L cauţi, vei merge deseori în cămăruţa ta, ştiind că în momentul în care vei intra vei fi aşezat la masa Lui. Te vei închina lui, stând în prezenţa Sa fără grabă, iubindu-L, lăudându-L cu mâinile ridicate, tânjind după El şi mulţumindu-I pentru înţelepciunea Sa.

marți, decembrie 09, 2008

O INIMĂ PERFECTĂ ARE ÎNCREDERE

Psalmistul a scris: „În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmi 22:4-5).

Rădăcina în ebraică a cuvântului încredere sugerează „a scăpa dintr-o prăpastie.” Aceasta înseamnă a fi asemenea unui copil care a urcat pe grindă şi nu poate coborî. El îl aude pe tatăl său spunând: „Sari!” şi el ascultă, aruncându-se în braţele tatălui său. Te afli tu acum într-o astfel de situaţie? Te afli tu pe margine, legănându-te şi neavând o altă opţiune decât de a te arunca în braţele lui Isus? Pur şi simplu, te-ai resemnat cu situaţia ta, însă aceasta nu este încredere; nu este nimic mai mult decât fatalism. Încrederea este ceva cu totul diferit de o resemnare pasivă. Este o credinţă activă!

Pe măsură ce noi înfometăm tot mai intens după Isus, ne vom da seama că încrederea noastră în El este bine întemeiată. Într-un anumit moment din viaţa noastră probabil că ne-am gândit că nu vom putea cu adevărat să avem încredere în El, că El nu deţinea cu adevărat controlul asupra întregii situaţii şi noi eram nevoiţi să ne ocupăm de tot. Dar apropiindu-ne tot mai mult de El şi cunoscându-L mai bine, acest lucru schimbă totul. Aceasta înseamnă că noi nu venim la El doar după ajutor atunci când ne aflăm la capătul frânghiei; ci noi începem să umblăm cu El atât de aproape, încât Îl auzim cum ne avertizează de încercările care ne stau în faţă.

O inimă care are încredere spune întotdeauna: „Toţi paşii mei sunt conduşi de Domnul. El este Tatăl meu iubitor şi El permite suferinţele, ispitele şi încercările mele, dar niciodată mai mult decât eu pot îndura, pentru că El întotdeauna are o cale de scăpare. El are un plan şi un scop veşnic pentru mine. El a numărat fiecare fir de păr de pe capul meu şi el a format tot corpul meu atunci când mă aflam în pântecele mamei mele. El ştie atunci când mă aşez, când mă ridic sau mă întind, pentru că eu sunt lumina ochilor Lui. El este Domnul care nu domneşte doar asupra mea, ci şi asupra oricărui eveniment şi situaţii prin care trec.”

O inimă perfectă este, de asemenea, o inimă zdrobită!
Psalmistul David a spus: „Domnul este aproape de cei cu inima frântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmi 34:18).

Zdrobirea înseamnă mult mai mult decât întristare şi lacrimi, mai mult decât un duh doborât, mai mult decât smerenie. Adevărata zdrobire eliberează în inimă cea mai mare putere pe care Dumnezeu a încredinţat-o omenirii, mai mare decât puterea de a învia morţii sau de a vindeca boala şi slăbiciunea. Atunci când suntem cu adevărat zdrobiţi înaintea lui Dumnezeu, ni se dă o putere care restaurează ruinele, o putere care aduce un tip deosebit de glorie şi onoare Domnului nostru.

Vedeţi voi, zdrobirea are de a face cu ziduri – ziduri distruse, dărâmate. David asociază zidurile dărâmate ale Ierusalimului cu inima zdrobită a poporului lui Dumnezeu. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: o inimă zdrobită şi mâhnită… În îndurarea Ta, varsă-ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului! Atunci vei primi jertfe neprihănite” (Psalmi 51:17-19).

Neemia era un om cu o inimă zdrobită şi exemplul său avea de a face cu acele ziduri zdrobite ale Ierusalimului (vezi Neemia 2:12-15). În întunericul nopţii Neemia „s-a uitat la ziduri.” Aici este folosit cuvântul în ebraică şabar. Este acelaşi cuvânt folosit în Psalmul 51:17 pentru „inimă zdrobită.” În deplina semnificaţie ebraică, inima lui Neemia era zdrobită în două moduri. Mai întâi, ea a fost zdrobită de durere pentru ruine, apoi de o speranţă pentru rezidire (izbucnind de speranţă).

Aceasta este cu adevărat o inimă zdrobită: una care, mai întâi, vede biserica şi familiile în ruine şi simte durerea Domnului. O astfel de inimă se întristează din cauza ocării aruncate asupra Numelui lui Domnului. Ea, de asemenea, priveşte înăuntru şi vede, aşa cum a văzut şi David, propria-i ruşine şi eşec. Dar există un al doilea element important pentru această zdrobire şi aceasta este speranţa. Adevărata inimă zdrobită a auzit de la Dumnezeu: „Voi vindeca, voi restaura şi voi zidi. Debarasează-te de gunoi şi începe să lucrezi la rezidirea ruinelor!”

luni, decembrie 08, 2008

UMBLÂND CU DUMNEZEU

„Enoh a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:24). Semnificaţia originală în ebraică pentru a umblat implică aici faptul că Enoh a mers în sus şi în jos, în şi afară, la şi din, mână în mână cu Dumnezeu, conversând în mod continuu cu El şi apropiindu-se mai mult de El. Enoh a trăit 365 de ani sau un „an” din ani. În el noi vedem un tip nou de credincios. Timp de 365 de zile din fiecare an al său ca şi adult el a umblat mână de mână cu Domnul. Domnul era însăşi viaţa lui, într-atât de mult, încât la sfârşitul vieţii sale el nu a văzut moartea (vezi Evrei 11:5).

La fel ca şi Enoh, care a fost strămutat din viaţă, cei care umblă îndeaproape cu Dumnezeu sunt strămutaţi de sub influenţa lui satan – luaţi din împărăţia sa a întunericului şi puşi în împărăţia luminii lui Cristos: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13).
Enoh a învăţat să umble într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu în mijlocul unei societăţi decăzute. El era un om obişnuit cu aceleaşi probleme şi poveri pe care le purtăm şi noi, nu un pustnic ascuns într-o peşteră părăsită. El era implicat în viaţă cu soţie, copii, obligaţiuni şi responsabilităţi. Enoh nu se „ascundea pentru a fi sfânt.”

„Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5:24). Noi ştim din Evrei că acest verset vorbeşte despre strămutarea lui Enoh, faptul că el nu a gustat moartea. Dar aceasta mai înseamnă şi ceva mai adânc. Fraza nu s-a mai văzut, folosită în Geneza 5, înseamnă şi „el nu era din această lume.” În duhul şi în sufletul său Enoh nu era o parte a acestei lumi decăzute. În fiecare zi, umblând cu Domnul, el devenea tot mai puţin ataşat de lucrurile de jos. Asemenea lui Pavel, el murea în fiecare zi pentru viaţa sa pământească şi era înălţat în duhul său spre lumea spirituală.

Cu toate acestea, în timp ce umbla pe acest pământ, Enoh îşi îndeplinea toate responsabilităţile sale. El a avut grijă de familia sa: a lucrat, a slujit şi a fost ocupat. Dar „el nu era” legat de pământ. Nici una din cerinţele acestei vieţi nu putea să-l ţină departe de umblarea sa cu Dumnezeu.

Evrei 11:5 afirmă clar: „Înainte de mutarea lui [a lui Enoh], primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Ce avea Enoh că era aşa de mult pe placul lui Dumnezeu? Era vorba de umblarea sa cu Dumnezeu care a produs în el tipul de credinţă care-I place lui Dumnezeu. Aceste două versete nu pot fi separate: „Înainte de mutarea lui [a lui Enoh], primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!” (Evrei 11:5-6). Auzim deseori acest verset din urmă, dar rareori în legătură cu cel anterior. Cu toate acestea, prin toată Biblia şi de-a lungul întregii istorii cei care au umblat îndeaproape cu Dumnezeu au devenit bărbaţi şi femei ai unei credinţi profunde. Dacă biserica va umbla zilnic cu Dumnezeu, fiind continuu în comuniune cu El, rezultatul va fi un popor plin de credinţă, adevărata credinţă care este pe placul lui Dumnezeu.

Totul în jurul lui Enoh, omenirea se adâncea tot mai mult în fărădelege. Cu toate acestea, în timp ce oamenii se transformau în fiare sălbatice pline de poftă, asprime şi senzualitate, Enoh devenea tot mai mult şi mai mult ca Cel cu care el umbla.

„Prin credinţă Enoh a fost strămutat.” Acesta este un adevăr incredibil, aproape că dincolo de înţelegerea noastră. Toată credinţa lui Enoh era concentrată pe o singură mare dorinţă a inimii sale: de a fi cu Domnul. Iar Dumnezeu l-a strămutat ca şi răspuns la credinţa sa. Enoh nu mai putea suporta să stea în spatele vălului; el trebuia să-L vadă pe Domnul.

Fratele nostru Enoh nu avea Biblie, carte de cântece, vreun prieten membru, învăţător, Duhul Sfânt în el, nici perdeaua ruptă cu acces la Sfânta Sfintelor. Dar el Îl cunoştea pe Dumnezeu!

„Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Cum cunoaştem noi că Enoh a crezut că Dumnezeu răsplăteşte? Deoarece ştim că numai credinţa este plăcută lui Dumnezeu, şi noi ştim că Enoh era plăcut Lui! Dumnezeu este Cel care recompensează, remunerează, care plăteşte bine pentru fidelitate. Cum îi răsplăteşte Domnul pe cei sârguincioşi?

Există trei răsplăţi importante care vin în urma credinţei în Dumnezeu şi a umblării cu El prin credinţă.

1. Prima răsplată este controlul lui Dumnezeu asupra vieţilor noastre. Persoana care Îl neglijează pe Domnul ajunge în curând să piardă controlul şi diavolul vine şi preia controlul. De-ar fi ea îndrăgostită de Isus, umblând şi vorbind cu El! Dumnezeu i-ar arăta în curând că satan nu are stăpânire adevărată asupra ei şi această persoană i-ar permite imediat lui Cristos să preia controlul asupra sa.

2. A doua răsplată care vine prin credinţă este a avea „lumină curată.” Atunci când noi umblăm cu Domnul, suntem răsplătiţi cu lumină, îndrumare, discernământ, revelaţie – o anumită „cunoaştere” pe care ne-o dă Dumnezeu.

3. A treia răsplată care vine în urma umblării prin credinţă este protecţia de toţi duşmanii noştri. „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere” (Isaia 54:17). În original, în ebraică, acest verset este tradus prin: „Nici un plan, nici un instrument de distrugere, nici o artilerie satanică nu te va doborî sau nu te va birui, ci ele vor fi înlăturate din cale.”

vineri, decembrie 05, 2008

UN EXEMPLU AL SCOPULUI LUI DUMNEZEU PENTRU NOI

Atunci când David şi armata sa erau plecaţi Amaleciţii au năvălit asupra oraşului său Ţiclag. Aceşti jefuitori au luat toate femeile şi copiii şi au ars întregul oraş. Atunci când David s-a întors el „a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre…Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui” (1 Samuel 30:6).

Vorbind despre lupta spirituală! Acesta nu era doar un atac împotriva lui David. Era un atac nebunesc asupra scopului veşnic al lui Dumnezeu. Din nou diavolul urmărea sămânţa lui Dumnezeu.

Iată care este punctul central al luptei spirituale: Duşmanul a fost întotdeauna determinat să distrugă sămânţa lui Cristos. Iar acest lucru nu s-a schimbat chiar şi cu 2000 de ani după Cruce. Satan încă mai caută să distrugă sămânţa lui Dumnezeu şi el face acest lucru atacându-ne pe noi, sămânţa lui Cristos. David s-a simţit ameninţat atunci când a auzit nemulţumirea oamenilor săi. Dar David ştia că inima sa era curată înaintea lui Dumnezeu, iar Scriptura spune că el s-a încurajat în Domnul. Imediat acest om al credinţei a mers în căutarea Amaleciţilor şi a câştigat rapid lupta cu aceştia, salvând fiecare persoană şi posesiune care fuseseră luate (vezi 1 Samuel 30:19-20). David nu numai că a recuperat ceea ce fusese luat din Ţiclag, dar şi tot ce mai jefuiseră Amaleciţii.

Ce a făcut David cu toată prada de război? El a folosit-o pentru a menţine scopurile lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, el a trimis daruri din aceste trofee bătrânilor lui Iuda şi oraşelor unde el şi oamenii săi se ascunseseră (vezi 1 Samuel 30:26 şi 31). Acesta este un alt exemplu al scopului lui Dumnezeu în lupta noastră spirituală. Noi trebuie să luăm trofee din luptă nu doar pentru noi, dar şi pentru Trupul lui Cristos. Resursele pe care le câştigăm au menirea de a aduce binecuvântare altora.

Armata siriană a asediat oraşul Samaria în timpul unei foamete. Sirienii, pur şi simplu, şi-au ridicat tabăra în afara oraşului, aşteptând ca samaritenii să moară de foame. Situaţia de după zidurile oraşului a devenit atât de grea încât un cap de măgar era vândut cu optzeci bucăţi de argint. Lucrurile s-au înrăutăţit atât de mult, încât femeile îşi dădeau copiii să fie fierţi pentru mâncare. Era o nebunie curată (vezi 2 Împăraţi 6).

Patru leproşi care trăiau în afara zidurilor oraşului şi-au zis unul către altul: „La ce să şedem aici până vom muri?...Haidem dar să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorî, vom muri” (2 Împăraţi 7:3-4). Astfel, ei s-au îndreptat spre tabăra sirienilor.

Atunci când au sosit în jur era o tăcere de moarte. Nici un suflet nu se vedea în zare. Atunci ei au început să caute în fiecare cort, dar toţi erau plecaţi. Scriptura explică: „Domnul făcuse să se audă în tabăra Sirienilor un vuiet de cară şi un vuiet de cai, vuietul unei mari oştiri, şi îşi ziseseră unul către altul: „Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii Hetiţilor şi pe împăraţii Egiptenilor, ca să vină să lupte împotriva noastră.” Şi s-au sculat şi au luat-o la fugă în amurg. Şi-au lăsat corturile, caii şi măgarii, tabăra aşa cum era şi au fugit ca să-şi scape viaţa” (7:6-7).

Atunci când leproşii şi-au dat seama de acest lucru au mers prin tabără, au mâncat şi au băut şi apoi s-au întors în oraş spunând: „Veniţi cu noi. Nu veţi crede, dar sirienii şi-au părăsit tabăra” (vezi 7:10). Domnul a schimbat complet întreaga situaţie. El a luat trofeele din luptă şi le-a folosit pentru a restabili şi împrospăta poporul Său, menţinând cauza Sa pe pământ.

Vezi tu imaginea în ansamblu? Începi tu să înţelegi motivul luptei tale din prezent? Cei care îşi pun încrederea în Domnul au promisiunea de a avea victorie glorioasă asupra întregii puteri a duşmanului. Dumnezeu vrea ca tu să ştii: „Da, vei trece prin toate victorios. Dar voi face din tine mai mult decât un biruitor. Voi realiza un scop şi mai mare în tine pentru Împărăţia Mea. Vei ieşi din această bătălie cu mult mai multe trofee decât le vei putea purta.”

joi, decembrie 04, 2008

TROFEELE LUPTEI SPIRITUALE

„…le închinaseră din prada luată la război, pentru întreţinerea Casei Domnului” (1 Cronici 26:27). Acest verset ne deschide un adevăr profund care ne schimbă întreaga viaţă. El vorbeşte despre trofeele care pot fi câştigate numai în luptă. Iar odată ce aceste trofee sunt câştigate, ele sunt dedicate zidirii casei lui Dumnezeu.

Eu cred că dacă noi vom sesiza adevărul puternic în spatele acestui verset, vom înţelege de ce Domnul permite luptă spirituală intensă de-a lungul vieţii noastre. Numeroşi creştini cred că odată ce au fost mântuiţi, luptele lor s-au terminat, iar viaţa lor va fi ca un drum neted. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Dumnezeu nu numai că permite luptele noastre, dar El are şi un scop glorios pentru ele în vieţile noastre.

Ce este „prada de la război?” Prada reprezintă trofeele, bogăţiile, bunurile luate din luptă de către câştigători. Biblia menţionează pentru prima dată de trofee în Geneza 14, atunci când o alianţă de împăraţi au invadat Sodoma şi Gomora. Aceşti invadatori i-au prădat pe locuitori şi i-au deposedat de avuţiile lor: „…au luat toate bogăţiile Sodomei şi Gomorei…Au luat şi pe Lot, fiul fratelui Avram” (Geneza 14:11-12).

Atunci când Avram a aflat că nepotul său Lot fusese luat prizonier a strâns armata sa din 318 de robi şi a mers să-i caute pe împăraţii duşmani. Scriptura spune că el i-a învins pe invadatori şi „…i-a bătut…A adus înapoi toate bogăţiile; a luat înapoi şi pe fratele său Lot, cu averile lui, precum şi pe femei, şi norodul” (14:15-16).

Imaginaţi-vi-l pe victoriosul Avram aici. El conducea o procesiune lungă de oameni bucuroşi şi care pline cu tot feluri de bunuri. Şi în drumul lor el l-a întâlnit pe Melhisedec, împăratul Salemului. Scriptura ne spune că Avram a fost mişcat să dea zeciuială acestui împărat din toate trofeele sale (vezi 14:20). „Vedeţi bine dar cât de mare a fost el, dacă până şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război!” (Evrei 7:4).
Iată care este principiul pe care-l doreşte Dumnezeu să-l luăm în considerare: Domnul nostru este interesat în mult mai mult decât a ne face biruitori. El doreşte să ne dea trofee, bunuri, bogăţii spirituale din lupta noastră. Noi trebuie să ieşim din bătălie cu care pline de resurse. Aceasta este ceea la ce se referă Pavel atunci când spune: „…noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37, italicele îmi aparţin).
David a avut o atitudine de reverenţă faţă de trofeele luate din luptă. Vedem acest lucru într-un decret pe care el l-a emis la sfârşitul vieţii sale. David tocmai îl numise pe fiul său Solomon ca şi urmaş al său pe tronul lui Israel. Şi acum el a adunat conducătorii din toată naţiunea pentru a stabili o poruncă divină pentru întreţinerea casei lui Dumnezeu. Ce fel de resurse aveau ei să folosească pentru lucrarea sa divină? „Din prada luată la război, pentru întreţinerea Casei Domnului” (1 Cronici 26:27).

Voi descrie scena. După fiecare victorie militară David lua cu sine prada şi o depozita din belşug: aur, argint, cherestea, bani prea mulţi pentru a fi număraţi. Şi el avea un singur scop în mintea sa: de a folosi aceste trofee ca şi resurse pentru zidirea templului.

Atunci când Scriptura vorbeşte despre întreţinerea templului originalul în ebraică semnifică „a repara casa, a întări şi consolida ceea ce a fost construit.” Aceste resurse aveau menirea de a menţine splendoarea originală a templului.

Unde se află templul lui Dumnezeu astăzi? Este format din oamenii Săi – tu, eu, Biserica Sa din întreaga lume. Potrivit lui Pavel, trupurile noastre sunt templele Duhului Sfânt. Şi la fel ca şi vechiul Israel Domnul nostru continuă să întreţină templul Său prin trofeele câştigate în bătălie. Iată de ce încercările noastre au o mai mare menire decât doar supravieţuirea noastră. Prin fiecare bătălie Dumnezeu pune deoparte bogăţii, resurse şi avere pentru noi. El depozitează o comoară întreagă de bunuri din lupta noastră. Iar acele trofee sunt dedicate zidirii şi întreţinerii Trupului Său, Biserica lui Isus Cristos.

Gândiţi-vă la următorul lucru: Ani la rândul, după ce Solomon zidise templul, acesta era menţinut într-o stare bună prin trofeele luate în războaiele din trecut. Casa lui Dumnezeu a rămas plină de viaţă şi viabilă, deoarece poporul Său ieşise din fiecare conflict nu numai victorios, dar şi bogat în resurse. Găsim acest principiu al „aprovizionării prin luptă” prin tot Cuvântul lui Dumnezeu.

miercuri, decembrie 03, 2008

CEEA CE ESTE SPIRITUAL NU POATE FI COPIAT

Pe strãzile orasului New York, puteti cumpãra un ceas Rolex cu cincisprezece dolari. Dar, asa cum stie orice new-yorkez, aceste ceasuri nu sunt Rolex-uri adevãrate. Sunt pur si simplu "gãselnite" - copii ieftine ale originalului.

Se pare cã existã câte un duplicat pentru aproape orice astãzi. Dar existã un lucru care nu poate fi copiat si acela este spiritualitatea, sfintenia adevãratã. Nimic din ceea ce este cu adevãrat sfânt nu poate fi copiat. Domnul recunoaste munca propriilor Sale mâini - si nu va accepta o copie fãcutã de mâna omului a niciuneia din lucrãrile Sale divine. De ce? Deoarece este imposibil pentru om sã copieze, sã reproducã ceea ce este cu adevãrat sfânt. Acea lucrare o poate face numai Duhul Sfânt. El lucreazã în mod continuu la înnoirea poporului Sãu. Si nu existã nici un mod posibil ca noi sã reproducem acea lucrare.

Aceasta este marea gresealã a religiei moderne. Noi credem cã dacã facem oamenilor cunoscutã Scriptura si principiile biblice, gata! ei si devin spirituali. Dar faptul este cã nici o persoanã sau institutie nu are puterea de a crea spiritualitate, de a produce sfintenie în cineva. Numai Duhul Sfânt o poate face.

Foarte putin din lucrarea pe care o face în noi Duhul lui Dumnezeu poate fi vãzutã. De accea, oamenii cu adevãrat spirituali, rareori cautã în exterior dovezi ale muncii Lui. Pavel spune: “Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice“ (2 Corinteni 4:18).

În contextul acestui pasaj, Pavel vorbeste despre suferinte si necazuri. El spune, în esentã, "Nimeni nu cunoaste toate lucrurile prin care trecem, cu care ne confruntãm, în afarã de Duhul Sfânt. Si aici este cu adevãrat spiritualitatea manifestatã - în focul suferintei".

Aceia care predau Duhului lui Dumnezeu conducerea vietii lor – care-si înfruntã necazurile încrezãtori cã Domnul lucreazã ceva în ei – ies din acest foc al luptei cu credintã cãlitã, puternicã. Si mãrturisesc cã Duhul i-a invãtat mai multe în timpul suferintei lor decât când toate erau bune si frumoase în viata lor.

În totii anii mei de umblare cu Domnul, rareori am vãzut o crestere în spiritualitatea mea în vremurile bune. Mai degrabã, orice asemenea crestere a avut loc când am avut de îndurat lucruri grele, suferinte, testãri - care toate au fost îngãduite de Duhul Sfânt .

În umblarea sa de credintã, la un moment dat, Pavel a spus: “Duhul Sfânt mãrturisteste cã mã asteaptã suferinte si necazuri” (a se vedea Fapte 20:21-22). Într-adevãr, în toata viata lui Pavel, necazurile, întristãrile nu l-au “slãbit” deloc. Tot veneau si veneau.

“Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:17). Conform cu Pavel, întristările si dificultãtile noastre lucrează în noi valori vesnice. El spune, în esentã: "suferinta prin care trecem pe acest pãmânt va dura probabil toatã viata noastrã. Dar aceasta înseamnã doar o clipã în comparatie cu vesnicia. Si chiar acum, când trecem prin necazuri si întristãri, Dumnezeu lucreazã în noi o revelatie, o descoperire a gloriei Sale care va dura vesnic!"

marți, decembrie 02, 2008

CÂŞTINGÂNDU-L PE CHRISTOS

“Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).

Paul era în întregime captivat de Domnul sãu. De ce simtea el nevoia sã "câstige" pe Christos? Christos deja i se revelase clar, si nu doar apostolului ci acest fapt se putea vedea clar în viata sa (si de cãtre altii). Si totusi, Pavel simtea ca e de datoria lui sã câstige inima si afectiunea lui Christos.

Întreaga existentã a lui Pavel – lucrarea sa, viata si însusi scopul sãu de a trãi - erau concentrate numai pe faptul de a fi pe placul Stãpânului si Domnului sãu. Orice altceva el considera ca fiind un gunoi, chiar si asa-zisele lucruri "bune".

Este aceasta biblic, scriptural, s-ar putea sã întrebati dvs., aceastã idee de a câstiga inima lui Isus? Nu suntem noi deja obiectul dragostei lui Dumnezeu? Într-adevãr, dragostea Sa plinã de compasiune se extinde la toatã omenirea. Dar existã un alt fel de dragoste pe care putini crestini o experimenteazã vreodatã. Este acea dragoste afectuoasã a lui Christos precum aceea ce are loc între un sot si o sotie.

Aceastã dragoste este exprimatã în Cântarea Cântãrilor de cãtre Solomon. În aceastã carte Solomon este portretizat ca un tip de Christos, si într-unul din pasaje Domnul vorbeste despre mireasa sa în acest fel:

“Mi-ai răpit inima… mireaso, mi-ai răpit inima numai cu o privire, numai cu unul din lănţişoarele de la gâtul tău! Ce lipici în dezmierdările tale… mireaso! Dezmierdările tale preţuiesc mai mult decât vinul!“ (Cântarea Cântãrilor 4:9-10).

Mireasa lui Christos se compune dintr-un popor sfânt care tânjeste să fie atât de mult plăcut de Domnul său, să trăiască într-o asa ascultare, si atât de separat de toate celelelate lucruri, încât inima lui Christos să fie încântată, rãpitã. Cuvântul “încântată” în acest pasaj înseamnã să aibã "inima rãpitã" sau sã aibã "inima furatã". Varianta King James (în româneste varianta Cornilescu) a pasajului de mai sus spune cã inima lui Christos este rãpitã "numai cu o privire". Eu sunt de pãrere cã acea "singurã privire" se referã la o minte concentratã numai pe Christos!

luni, decembrie 01, 2008

MAI SCUMPA CA AURUL

Povestea împãrãtesei Estera este una de luptã intensã, unele dintre cele mai mari bãtãlii spirituale din toatã Scriptura. Satan a încercat sã distrugã scopul lui Dumnezeu pe pãmânt, de aceastã datã prin Haman cel rãu. Acest bãrbat bogat si influent l-a convins pe regele Persiei sã dea un decret prin care sã cearã moartea fiecãrui evreu aflat sub stãpânirea sa, din India pâna în Etiopia.

Primul evreu pe care Haman îl avea în vedere era dreptul Mardoheu, unchiul Esterei. Haman construise o spânzurãtoare, special pentru Mardoheu, dar Estera a intervenit, chemând oamenii lui Dumnezeu la rugãciune si riscându-si viata pentru a contramanda ordinul lui Haman. Dumnezeu a expus planul cel viclean al lui Haman, care a sfârsit spânzurat tocmai de spânzurãtoarea pe care el o pregãtise pentru Mardoheu. Regele nu doar cã a anulat pedeapsa cu moartea (asupra evreilor), ci a dat Esterei chiar casa lui Haman, o proprietate ce ar valora milioane în zilele noastre.

Insã nu doar conacul lui Haman a fost singura pradã luatã în aceastã actiune. Scriptura ne spune: "Pentru Iudei nu era decât fericire şi bucurie, veselie şi slavă" (Estera 8:16). Aceasta era adevãrata pradã câstigatã din bãtãlia cu vrãjmasul.

Vedeti dumneavoastrã, încercãrile noastre nu doar câstigã pentru noi bogãtii spirituale, ci ne pãstreazã puternici, curati, ne mentin. Când ne punem încrederea în Domnul, El face ca încercãrile noastre sã producã în noi o credintã mai scumpã decât aurul: "Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos” (1 Petru 1:7).

“A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15).

Isus i-a luat absolut tot lui satan la Calvar, lipsindu-l de toatã puterea si autoritatea. Când Christos s-a ridicat biruitor din mormânt, El conducea o multime fãrã numãr de captivi rãscumpãrati din strânsoarea lui satan. Si toatã aceastã procesiune plãtitã cu sângele Sãu este
încã în progres, nu s-a terminat.

În mod surprinzãtor, triumful lui Christos la Calvar ne-a facut pe noi mai mult decât biruitori asupra mortii. El a câstigat pentru noi prãzi de necrezut în aceastã viatã: Har, milã, pace, iertare, tãrie, credintã, toate resursele de care avem nevoie sã ducem o viatã de biruintã. El a fãcut toate pregãtirile pentru mentinerea templului Sãu: "Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm” (Evrei 3:6).

Duhul Sfânt ne aratã un adevãr minunat aici: Isus ne-a aprovizionat cu toate resursele de care avem nevoie, în Duhul Sãu cel Sfânt. Dar este responsabilitatea noastrã sã ne tinem conectati la acel tezaur spre a mentine templul Sãu. Iar resursele pentru mentinerea templului trebuie sã vina direct din prada (n.tr. mentionatã mai sus) bãtãliei noastre.

Christos ne-a dat tot ce este necesar pentru ca aceastã întretinere, mentinere sã aibe loc. El ne-a adoptat în casa, în familia Sa. El stã în picioare ca piatrã de temelie a casei, El a curãtat întreaga casã. Ba chiar ne-a dat acces în chiar Sfanta Sfintelor. Asa cã, prin credintã, noi suntem acum un templu temeinic, complet finisat. Isus nu a construit o casã doar pe jumãtate terminatã. Templul sãu este complet.

Acest templu trebuie sã fie mentinut, intretinut. Trebuie pãstrat în stare bunã mereu. Desigur, stim unde pot fi gãsite resursele: in Duhul lui Christos însusi. El este trezorierul tuturor acestor prãzi. Acele resurse sunt eliberate când ne dãm seama de nevoia noastrã si colaborãm cu Dumnezeu.

Acea colaborare începe când suntem în mijlocul conflictului, al incercãrii. Resursele noastre constau în asemanarea cu Christos pe care noi o câstigãm în timp ce suntem cufundati în luptã. Constau în lectiile, credinta, caracterul pe care le câstigãm din lupta cu vrãjmasul. Lupta aceasta are valoare. Iar noi putem sã fim încrezãtori cã din aceasta va rezulta milã, întelegere.