marți, septembrie 30, 2008

BOGĂŢIILE LUI DUMNEZEU ÎN NOI

Atunci când Domnul vine să locuiască în noi, El aduce cu Sine toată puterea şi toate resursele. Dintr-odată, omul nostru dinăuntru primeşte accesul la puterea, înţelepciunea, adevărul, pacea lui Dumnezeu, tot de ce avem nevoie pentru a trăi în victorie. Noi nu trebuie să strigăm la El să se coboare la noi din ceruri. El deja se află în noi. Pavel ne spune cât de puternici suntem noi în Cristos.

„Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea tatălui Domnului nostru Isus Hristos…şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus de mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:14-20).

Ce pasaj uimitor. Pavel enumără doar câteva din bogăţiile incredibile pe care Domnul le-a făcut disponibile nouă. Într-adevăr, toate bogăţiile lui Dumnezeu ne sunt disponibile în Cristos Isus.

Unii creştini şi-au creat o imagine a unui Dumnezeu egoist a cărui singura plăcere este de a primi lauda. Fie ca acest lucru niciodată să nu fie spus despre Domnul, deoarece acesta nu este deloc motivul pentru care El a venit să locuiască în noi. El a venit să ne arate că El nu este un Dumnezeu îndepărtat. Domnul doreşte ca noi să ştim că El nu este undeva în întunericul cosmosului. El este prezent în noi. El nu dispare şi apare în vieţile noastre când doreşte. Nu, El niciodată nu ne părăseşte.

Pavel afirmă: “ Dar acum în Hristos Isus voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” (Efeseni 2:13). Apostolul arată absolut clar faptul că: Dumnezeu este acum aici, locuind în noi. Atunci când Tatăl şi-a făcut locuinţa în templul nostru, El ne-a adus o putere în omul nostru dinăuntru, ne-a dat rădăcini şi o temelie adâncă în dragoste, la fel ca şi accesul de a cere de la El toate lucrurile. El a făcut toate lucrurile posibile, prin puterea Sa divină care lucrează în noi (vezi Efeseni 3:16-21).

luni, septembrie 29, 2008

O FIINŢĂ NOUĂ

“ Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc…” (Galateni 2:20).

“Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Ai putea spune: „Ştiu că sunt în Cristos prin credinţă. Îmi dau seama că sunt o fiinţă nouă, dar, totuşi, continui să mă lupt teribil cu un obicei. Acesta mă descurajează.” Lui satan i-ar plăcea să te convingă de faptul că Dumnezeu te-a lăsat. El doreşte ca tu să crezi că Dumnezeu te vede murdar şi respingător în păcatul tău. Dar totul este o minciună. Ceea ce tu experimentezi este firea care se luptă cu Duhul din tine. Această luptă este ceva obişnuit pentru toţi credincioşii. În timp ce te afli în mijlocul ei, satan doreşte să te convingă de faptul că „omul vechi” încă mai deţine controlul.

Indiferent de starea în care te afli, Dumnezeu nu se clatină în dragostea Sa pentru tine. El niciodată nu încetează de a mai iubi rasa lui Adam, indiferent de toată răutatea, idolatria şi poftele acesteia. El i-a păstrat de-a lungul istoriei până în vremurile de pe urmă atunci când a intervenit cu planul Său de salvare. Prin cruce a fost posibil ca toată rasa lui Adam să fie împăcată.

Trebuie să ştii că relaţia ta cu Dumnezeu se bazează pe un singur lucru: tu eşti biruitor datorită crucii. Această victorie nu vine prin nici un lucru bun pe care-l faci. Aşa cum spune Pavel: „Cei ce sunt pământeşti nu pot să-I placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8). Victoria noastră vine numai prin pocăinţă, credinţă, încredere în grija lui Dumnezeu pentru noi. Iar partea noastră este de a sta ferm pe poziţia pe care El ne-a dat-o binevoitor în Cristos. Cuvântul Său ne asigură: „S-ar putea să cazi uneori. Dar atunci când privesc la tine, Îl văd numai pe Fiul Meu, Isus. Vei trece prin această luptă victorios, fără nici o vină sau condamnare.”

vineri, septembrie 26, 2008

ODIHNA PROMISĂ A LUI DUMNEZEU

“Rămâne doar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evrei 4:9-10).

S-ar putea să te întrebi: „Ce înseamnă a intra în odihna promisă? Cum ar trebui să arate aceasta în viaţa mea?” Mă rog ca Dumnezeu să înlăture vălul de pe ochii noştri şi să ne permită să înţelegem aceasta. Simplu spus, a intra în odihna Sa promisă înseamnă a avea încredere totalmente în faptul că Cristos a împlinit lucrarea de mântuire pentru tine. Iar tu trebuie să te odihneşti în harul Său mântuitor, doar prin credinţă.

Aceasta este ceea ce are în vedere Isus atunci când îndeamnă: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Aceasta înseamnă sfârşitul tuturor năzuinţelor firii tale, al tuturor eforturilor tale umane de a obţine pacea. Înseamnă a te baza totalmente pe lucrarea lui Isus pentru tine.

Lupta noastră nu este împotriva firii şi a sângelui. Aceasta are loc în domeniul spiritual. Vechiul Testament arată foarte clar acest lucru. De fiecare dată Israel făcea promisiuni goale şi superficiale lui Dumnezeu: „Vrem să-Ţi slujim, Doamne. Vom face tot ce ne vei porunci.” Dar istoria ne dovedeşte că ei nu aveau nici inima şi nici abilitatea de a se ţine de cuvânt. Dumnezeu a trebuit să-i dezgolească de toată încrederea lor în sine. Tot de ce avem noi nevoie vine din prezenţa Domnului nostru scump.

Pavel afirmă: „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Aceasta vorbeşte despre o părtăşie neîntreruptă. Prin victoria de la cruce Domnul nostru S-a făcut disponibil nouă în fiecare oră din zi sau noapte. Noi trebuie să luăm o decizie: „Îl vreau pe Cristos în viaţa mea. Vreau să fiu eliberat de toată firea. Deci, voi merge înainte, în prezenţa Sa şi voi proclama posesiunea mea. Vreau ca Isus să fie totul pentru mine, singura mea sursă de satisfacţie.”

joi, septembrie 25, 2008

ADEVĂRATA SEMNFICAŢIE A ŢĂRII PROMISE

Dumnezeu i-a dat strămoşului nostru Avraam Ţara Canaanului “în stăpânire veşnică” (Geneza 17:8). În ebraică, cuvântul „veşnic” înseamnă care nu se sfârşeşte niciodată. S-ar putea să te gândeşti: „Cred că Avraam s-a bucurat de acest lucru. Dumnezeu le-a promis urmaşilor acestuia o ţară permanentă, atât cât vedeau cu ochii, şi aceasta avea să dureze pentru veşnicie.” Cu toate acestea, Noul Testament ne spune că lumea va fi distrusă prin foc, va arde complet şi va înceta să mai existe, după care Domnul va crea ceruri noi şi un pământ nou.

S-ar putea să te întrebi: „Cum ar putea „stăpânirea veşnică” a lui Dumnezeu pentru Avraam să fie doar o parte din adevărata avere. Cum ar putea aceasta să fie veşnică?” Adevărul este că ţara promisă era doar simbolul unui loc care nu se află pe pământ. Eu cred că Avraam ştia acest lucru în duhul său. Biblia spune că după ce Avraam s-a mutat în Canaan, el întotdeauna s-a simţit străin: “Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el a aceleiaşi făgăduinţe” (Evrei 11:9). De ce era aşa? Aceasta deoarece inima lui Avraam tânjea după ceva dincolo de acea ţară.

“Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Avraam putea să vadă adevărata semnificaţie a binecuvântărilor pământeşti şi el şi-a dat seama: „Acest loc nu este adevărata stăpânire. Este doar o predică ilustrată a adevăratei binecuvântări care va veni.” Avraam a înţeles adevărata semnificaţie a Ţării Promise; el ştia că Canaanul Îl reprezenta pe Mesia care avea să vină. Isus Însuşi ne spune: „Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

Duhul Sfânt i-a permis acestui patriarh să vadă în timp, până la ziua lui Cristos. El ştia că semnificaţia Ţării Promise însemna un loc al păcii şi odihnei totale. Aşa cum ştia Avraam, acest loc al odihnei este Însuşi Isus Cristos. Aşa este, Domnul Isus este comoara noastră promisă. Noi suntem ai Lui, iar El este al nostru. Iar Dumnezeu ne invită să obţinem comoara noastră veşnică doar prin credinţă.

miercuri, septembrie 24, 2008

UNDE SUNT TIMOTEII

Creştinii din Filipe au fost primii cărora Pavel le-a prezentat adevărul: „Să aveţi în voi gândul lui Cristos.” Pavel le-a scris acest mesaj în timp ce se afla în închisoare la Roma.

Aflându-se în închisoare Pavel scria că are în el gândul lui Cristos, renunţând la reputaţia sa pentru a deveni un slujitor al lui Cristos şi al bisericii sale. Acum el scrie: „Nădăjduiesc, în Domnul Isus, să vă trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu cu inimă bună când o să am ştiri despre voi” (Filipeni 2:19).

Aceasta este gândirea, lucrarea gândului lui Cristos. Gândiţi-vă la aceasta: Iată un pastor stând în închisoare, cu toate acestea el nu se gândea la propriul său confort, la propria sa situaţie dificilă. Lui îi păsa doar de starea spirituală şi fizică a poporului său. Şi el i-a spus turmei sale: „Mângâierea mea va veni numai atunci când voi şti că o duceţi bine, în duh şi în trup. Iată de ce îl trimit pe Timotei să vadă starea în care vă aflaţi, în numele meu.”

Apoi Pavel face următoarea afirmaţie alarmantă: „Căci n-am pe nimeni, să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră” (2:20). Ce afirmaţie tristă! În timp ce Pavel scria aceasta, biserica de lângă el, care se afla în Roma, creştea şi era binecuvântată. Era evident că existau conducători evlavioşi în biserica din Roma. Dar, Pavel spune: „Nu am nici un om care să împărtăşească cu mine gândul lui Cristos.” De ce era aşa? “Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor şi nu după ale lui Isus Hristos” (2:21). Era evident că nu s-a găsit nici un conducător în Roma care să aibă o inimă de slujitor – nici unul nu a renunţat la reputaţia sa ca să devină o jertfă vie. În schimb, fiecare căuta propriile sale interese. Nici unul nu avea gândul lui Cristos. Pavel nu putea să-i încredinţeze nimănui să meargă la Filipi ca să fie un slujitor adevărat pentru acel trup de credincioşi.

Cuvintele lui Pavel de aici nu pot fi atenuate: „Fiecare îşi caută de sine. Aceşti slujitori caută numai propriul beneficiu. Iată de ce nu este nimeni în care să am încredere că va avea grijă de nevoile şi durerile voastre, cu excepţia lui Timotei.”

Rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, nu vreau să fiu concentrat doar asupra mea într-o lume care iese de sub control. Nu vreau să fiu îngrijorat pentru propriul meu viitor. Ştiu că Tu ţii calea mea în mâinile Tale. Doamne, Te rog, dă-mi gândul Tău, gândirea Ta, preocupările tale. Vreau să am inima Ta de slujitor.” Amin.

marți, septembrie 23, 2008

SUB CONDUCEREA HARULUI

Fiul rătăcit avea nevoie de ceea ce apostolul Pavel numeşte „înnoirea minţii”. Îmi place să citesc aceste cuvinte din pildă: „Dar tatăl a zis robilor săi, Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţămintea în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim”(Luca 15:22-23).

Fiul rătăcitor avea o gândire influenţată de condamnare, care venea de la satan. Astăzi acelaşi lucru se întâmplă şi cu mulţi dintre copiii lui Dumnezeu. Tatăl nostru se bucură de noi, îmbrăţişându-ne cu mâinile sale de dragoste. Cu toate acestea, noi credem că smerenia înseamnă a spune lui Dumnezeu cât de răi suntem noi, aducând la suprafaţă păcatele noastre din trecut în loc să avem încredere în exprimările sale de dragoste. Şi tot timpul ne gândim sub influenţa vinovăţiei: „Cred că El se mânie pe mine. Am păcătuit mai rău ca alţii.”

Atunci când slujitorii tatălui au adus haina cea mai bună din casă şi l-au îmbrăcat pe fiu cu ea, aceasta reprezenta felul în care el era îmbrăcat în neprihănirea lui Cristos. Apoi tatăl a pus un inel pe degetul băiatului care semnifica unirea sa cu Cristos. Iar la urmă el i-a pus încălţămintea în picioare, care reprezenta faptul că el era încălţat cu Evanghelia păcii lui Cristos. Acest tată iubitor îi arăta fiului său: „Lasă zdrenţele acelea ale firii, acele cârpe ale efortului de a-mi fi pe plac. Lasă-mă să-ţi arăt felul în care te văd eu. Tu vii în casa mea şi în prezenţa mea ca şi un copil nou, nobil, regesc. Tu nu vii ca şi un cerşetor sau ca un rob, dar ca şi fiu al meu care îmi face plăcere! Acum, intră cu îndrăzneală şi asigurare.”

Acelaşi lucru este adevărat şi astăzi. Trebuie să ne reînnoim gândirea în ceea ce priveşte modul în care Dumnezeu ne primeşte în prezenţa Sa. “Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său…să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină” (Evrei 10:19-20, 22, italicile îmi aparţin).

Cuvântul pentru „îndrăzneală” aici este derivat de la rădăcina cuvântului care înseamnă „un rob eliberat.” Aceasta înseamnă a nu mai fi sub legea păcatului şi a morţii, dar sub conducerea harului. Cu alte cuvinte, prin dragostea Tatălui – numai prin mila Sa – noi suntem calificaţi să intrăm în prezenţa Sa. Şi iată care este calificarea: “Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit (v-a făcut calificaţi) să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1:12-13, italicile îmi aparţin).

luni, septembrie 22, 2008

OMUL NOU

Ca şi urmaşi ai lui Cristos, trebuie să-L credem pe Dumnezeu în Cuvântul Său şi să acceptăm ceea ce spune El despre noi. Aceasta înseamnă că „omul nostru vechi” reprezintă omul care caută în continuare să fie pe placul Domnnului în firea sa. Un astfel de om urăşte păcatul, nu doreşte să-L rănească pe Dumnezeu şi, cu toate acestea, conştiinţa sa îi aduce constant aminte de vina sa. Astfel, el promite să biruască problema păcatului său: „Mă voi schimba! Voi începe de azi să mă lupt cu păcatul care mă înfăşoară, indiferent de preţul pe care-l voi plăti. Vreau ca Dumnezeu să vadă cât de mult mă strădui.”

Un astfel de om aduce la Domnul multă trudă şi multe lacrimi. El se roagă şi posteşte pentru a-I dovedi lui Dumnezeu că are o inimă bună. El este în stare să opună rezistenţă păcatului zile la rând şi îşi spune: „Dacă pot răbda două zile, atunci de ce să nu mai rabd încă patru, încă o săptămână?” Până la sfârşitul lunii el se simte bine, fiind convins că lucrează asupra eliberării sale. Însă apoi vechiul său păcat apare la suprafaţă şi el cade într-o disperare adâncă. Şi acest ciclu începe din nou şi din nou. Un astfel de om se află într-o rutină care nu se sfârşeşte niciodată, din care nu poate ieşi.

Fie ca acest lucru să nu se întâmple niciodată! Omul său firesc a fost răstignit împreună cu Cristos, omorât în ochii lui Dumnezeu. Într-adevăr, Pavel ne spune că vechiul om a fost declarat mort la cruce. Isus a luat cu Sine omul vechi în mormânt, unde El a fost lăsat mort şi uitat. La fel cum tatăl fiului rătăcitor a ignorat „omul vechi” în fiul său, şi Domnul spune despre omul nostru vechi: „Nu-l recunosc şi nici nu vreau să am de a face cu el. Există numai un singur om pe care-L recunosc acum şi cu care voi sta de vorbă. Acesta este Fiul Meu, Isus, şi toţi care sunt în El prin credinţă.”

Omul nou este cel care a abandonat toată speranţa de a face pe placul lui Dumnezeu prin orice efort al firii. El a murit pentru căile vechi ale firii. Prin credinţă el a ajuns să cunoască faptul că este o singură cale de a fi pe placul lui Dumnezeu, o cale de a face plăcere Lui: Cristos trebuie să devină totul. El ştie că există numai Unul singur pe care Tatăl Îl recunoaşte: Cristos şi toţi care sunt în El.

Acest om nou trăieşte numai prin credinţă: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” El crede numai în Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se bazează pe nimic altceva. El şi-a găsit sursa tuturor lucrurilor în Cristos, care este atotsuficient. El crede ceea ce Dumnezeu spune despre el: „Vechiul tău om este mort şi viaţa ta este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” S-ar putea ca el să nu simtă aceasta sau să înţeleagă pe deplin, dar nu se va certa cu Cuvântul iubitor al lui Dumnezeu. El acceptă aceasta prin credinţă, crezând că Domnul este credincios Cuvântului Său.

vineri, septembrie 19, 2008

ISPITINDU-L PE DUMNEZEU?

În timp ce Isus stătea pe locul cel mai înalt de pe templu, satan I-a şoptit: „Hai, sari! Dacă, într-adevăr, eşti Fiul lui Dumnezeu, El te va salva.”

„Şi [diavolul] I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâni, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră” (Matei 4:6).

Vedeţi şiretlicul lui satan în aceasta? El a izolat o singură promisiune din Scriptură şi L-a ispitit pe Isus să-Şi arunce întreaga Sa viaţă asupra acesteia. El sugera: „Tu spui că Dumnezeu este cu tine. Atunci, dovedeşte-mi acest lucru. Tatăl tău deja mi-a permis să te hărţuiesc. Unde era prezenţa Lui în aceasta? Poţi să dovedeşti că El este cu tine chiar acum prin faptul că vei sări. Dacă Dumnezeu este cu tine, El îţi va asigura o cădere uşoară. Atunci vei putea să-ţi bazezi siguranţa ta pe acest lucru. Dacă nu, mai bine ai muri decât să continui întrebându-te dacă ai rămas pe cont propriu. Ai nevoie de o minune pentru a dovedi că Tatăl este cu tine.”

Cum a răspuns Isus? El a declarat: „De asemenea este scris, Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău” (Matei 4:7). Ce are Isus exact în vedere aici prin „a ispiti pe Dumnezeu”?

Vechiul Israel este un exemplu. De zece ori Domnul şi-a dovedit credincioşia israeliţilor. Poporul lui Dumnezeu a primit dovezi vizibile ale faptului că Domnul era cu ei. Cu toate acestea, de fiecare dată oamenii puneau aceeaşi întrebare: „Este Dumnezeu printre noi?” Dumnezeu numeşte acest lucru „a-L ispiti.” Isus foloseşte aceeaşi frază – „a-L ispiti pe Dumnezeu” – în răspunsul Său către satan. Ce ne spune acest lucru? Aceasta ne arată că este un păcat grav de a pune la îndoială prezenţa lui Dumnezeu; noi nu trebuie să punem sub semnul întrebării faptul că El este cu noi.

La fel ca şi în cazul lui Israel, Dumnezeu ne-a dat deja un set întreg de dovezi. În primul rând, avem în Cuvântul Său numeroase promisiuni ale faptului că El este aproape de noi. În al doilea rând, avem propria noastră istorie cu Dumnezeu – o mărturie a numeroaselor eliberări din trecut în vieţile noastre. În al treilea rând, avem o Biblie plină de mărturii ale prezenţei lui Dumnezeu în secolele trecute.

Biblia este clară: Trebuie să umblăm cu Dumnezeu prin credinţă şi nu prin vedere. Altfel, vom sfârşi la fel ca şi Israelul necredincios.

joi, septembrie 18, 2008

EL NE-A SCOS AFARĂ PENTRU A NE ADUCE LA SINE

Înainte de cruce nu exista acces la Dumnezeu pentru toţi; numai marele preot putea intra în Sfânta Sfintelor. Acum crucea lui Isus a deschis calea în prezenţa Tatălui. Numai harul lui Dumnezeu a distrus zidul care ne bloca intrarea în prezenţa Sa. Acum El putea ieşi la om, pentru a îmbrăţişa fiii şi fiicele sale rătăcite şi păcătoşii de tot felul.

Luaţi în considerare eliberarea miraculoasă a Israelului. Poporul lui Dumnezeu a păşit pe pământul uscat, văzând cum valurile s-au prăbuşit asupra duşmanilor care erau pe urma lor. A fost un moment glorios şi ei au avut o adunare măreaţă cu dansuri, cântece şi mulţumiri: „Suntem liberi! Dumnezeu ne-a eliberat din mâna asupritorilor.”

Istoria lui Israel reprezintă propria noastră eliberare din robia şi vina păcatului. Noi ştim că satan a fost biruit la cruce şi am fost imediat eliberaţi de sub stăpânirea sa de fier. Cu toate acestea, este ceva mai mult în scopul lui Dumnezeu pentru salvarea şi eliberarea noastră. Vedeţi, Dumnezeu niciodată nu a avut în vedere ca Israel să se oprească pe malul victorios al Mării Roşii. Scopul lui mai mare în a-i scoate din Egipt era de a-i aduce în Canaan, ţara Lui de împlinire. Cu alte cuvinte, El i-a scos afară pentru a-i aduce: în inima Sa, în dragostea Sa. El dorea un popor care să fie totalmente dependent de mila, harul şi dragostea Sa. Şi acelaşi lucru este adevărat şi astăzi pentru poporul Său.

Prima încercare a venit cu doar câteva zile mai târziu şi ei au sfârşit cârtind şi plângându-se, totalmente nemulţumiţi. De ce? Ei cunoscuseră eliberarea lui Dumnezeu, dar nu cunoscuseră marea Lui dragostea pentru ei.

Iată cheia acestei învăţături: Nu poţi intra în bucurie şi pace – într-adevăr, nu poţi şti cum să-l slujeşti pe Domnul – până nu vezi desfătarea Lui în eliberarea ta...până nu vezi bucuria inimii Sale pentru părtăşia cu tine...până nu vezi că fiecare zid a fost dărâmat la cruce...până nu ştii că orice lucru din trecutul tău a fost judecat şi şters cu totul. Dumnezeu spune: „Vreau să mergi mai departe, în plinătatea care te aşteaptă în prezenţa Mea!”

Astăzi mulţimi se bucură de beneficiile minunate ale crucii. Ei au ieşit din Egipt şi stau pe „malul victorios” al încercării lor din Marea Roşie. Ei se bucură de libertate şi Îi mulţumesc, continuu, lui Dumnezeu pentru faptul că El a aruncat în mare pe asupritorul lor. Dar mulţi din aceşti credincioşi pierd din vedere scopul şi beneficiul mai mare ale lui Dumnezeu pentru ei. Ei pierd din vedere motivul pentru care Domnul i-a scos afară – acela de a-i aduce în prezenţa Lui.

miercuri, septembrie 17, 2008

ÎNDRĂZNEALA DE A INTRA ÎN PREZENŢA LUI DUMNEZEU

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua... să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină” (Evrei 10:19-20, 22).

Există două aspecte ale lucrării lui Cristos la Calvar. Un aspect este pentru beneficiul omului, iar celălalt este pentru beneficiul lui Dumnezeu. Un aspect este în folosul păcătosului, în timp ce altul este în folosul Tatălui.

Noi toţi suntem familiarizaţi cu beneficiul pentru om. Crucea lui Cristos ne-a asigurat cu iertarea păcatelor noastre. Ne este dată puterea victoriei asupra robiei şi stăpânirii păcatului. Ne sunt dăruite îndurarea şi harul. Şi, desigur, ne este dată promisiunea vieţii veşnice. Crucea ne-a dat mijlocul de scăpare din teroarea păcatului şi iadului.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest beneficiu al crucii pentru omenire şi pentru eliberarea minunată pe care o aduce aceasta. Mă bucur că acest lucru este predicat săptămână după săptămână în bisericile din întreaga lume.

Cu toate acestea, există şi un alt beneficiu al crucii, despre care cunoaştem foarte puţin, şi acesta este pentru beneficiul Tatălui. Vedeţi, noi înţelegem foarte puţin bucuria Tatălui care a fost făcută posibilă datorită crucii. Este o bucurie pe care El o retrăieşte de fiecare dată când primeşte un fiu rătăcit în casa Sa.

Dacă toată atenţia noastră este concentrată asupra crucii doar ca şi iertare – dacă acesta este sfârşitul predicării noastre – atunci pierdem din vedere un adevăr important pe care Dumnezeu l-a avut în vedere în ceea ce priveşte crucea. Este nevoie aici de o înţelegere mai deplină a bucuriei Sale. Acest adevăr asigură poporul lui Dumnezeu cu ceva mai mult decât doar eliberare. El aduce libertate, odihnă, pace şi bucurie.

După părerea mea, majoritatea creştinilor au învăţat să vină cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu pentru iertare, pentru împlinirea nevoilor lor, pentru răspunsuri la rugăciuni. Dar le lipseşte îndrăzneala în acest aspect al credinţei – un aspect care este la fel de crucial în umblarea lor cu Domnul.

Domnul se bucură foarte mult de faptul că crucea ne-a dăruit accesul deschis la El. Într-adevăr, momentul cel mai glorios în istorie a fost atunci când perdeaua din templu s-a rupt în două, în ziua în care Cristos a murit. Anume în acel moment beneficiul pentru Dumnezeu a izbucnit în afară. În momentul în care perdeaua din templu – care-l separa pe om de prezenţa sfântă a lui Dumnezeu – s-a rupt în două, s-a întâmplat ceva incredibil. Începând cu acel moment, nu numai că omul putea să intre în prezenţa Domnului, ci şi Dumnezeu putea să vină la om.

marți, septembrie 16, 2008

CHEMAŢI ÎNAINTE DE CREAŢIE

Apostolul Pavel spune despre Dumnezeu: „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9).

Fiecare persoană care este „în Cristos” este chemată de Domnul. Şi toţi avem aceeaşi poruncă: de a auzi vocea lui Dumnezeu, de a proclama Cuvântul Său, de a nu avea niciodată frică de oameni şi de a avea încredere în Domnul în faţa fiecărei încercări imaginabile.

Într-adevăr, Dumnezeu a făcut această promisiune profetului său Ieremia atunci când l-a chemat (vezi Ieremia 1:1-10). La fel ca şi Ieremia, noi nu avem nevoie de un mesaj pregătit pentru a-l proclama în faţa lumii. El a făgăduit să umple gurile noastre cu cuvântul Său, exact în momentul când va fi nevoie. Dar aceasta se va întâmpla numai dacă avem încredere în El.

Pavel ne spune că sunt mulţi care sunt numiţi predicatori, învăţători şi apostoli şi că ei toţi vor avea de suferit din acest motiv. El se numără pe sine însuşi printre aceştia: „Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al Neamurilor. Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri” (2 Timotei 1:11-12). El spunea: „Dumnezeu mi-a dat o lucrare sfântă pe care s-o fac. Şi deoarece am această chemare, voi avea de suferit.”

Scriptura ne arată că Pavel a fost încercat aşa cum puţini slujitori au fost încercaţi. Satan a încercat să-l ucidă de fiecare dată. Aşa-numita mulţime religioasă l-a respins şi l-a ridiculizat. Uneori chiar şi cei care l-au susţinut l-au părăsit abuzat şi uitat.

Dar Pavel niciodată nu s-a tulburat în faţa oamenilor. El niciodată nu a fost cuprins de panică şi nu a fost făcut de ruşine înaintea lumii. Şi Pavel niciodată nu a căzut frânt de oboseală. La fiecare ocazie el avea un cuvânt inspirat de la Dumnezeu, exact atunci când era nevoie.

Adevărul este că Pavel, pur şi simplu, nu s-a clătinat. El niciodată nu şi-a pierdut încrederea în Domnul. În schimb, el a mărturisit: „Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” (2 Timotei 1:12). El spune: „Mi-am dedicat viaţa totalmente credincioşiei Domnului. Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt al Lui.” Şi el l-a îndemnat pe tânărul său ucenic să facă acelaşi lucru: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Cristos Isus” (1:13).

luni, septembrie 15, 2008

UMBLĂ CA ŞI UN OM NOU

Cunoaşteţi pilda. Un tânăr şi-a luat partea sa din moştenirea tatălui său şi a irosit-o ducând o viaţă desfrânată. El a sfârşit ruinat fizic şi spiritual şi, în locul cel mai de jos în care ajunsese, el a decis să se întoarcă la tatăl. Scriptura ne spune: „Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult” (Luca 15:20).

Observaţi că nimic nu a împiedicat iertarea tatălui pentru acest tânăr. Nu era nimic ce putea să facă acest băiat – nici chiar să-şi mărturisească păcatele – deoarece tatăl deja asigurase împăcarea. Într-adevăr, totul s-a petrecut prin iniţiativa tatălui; el a alergat la fiul său şi l-a îmbrăţişat imediat ce l-a văzut pe băiat venind pe drum. Adevărul este că iertarea nu este niciodată o problemă pentru orice tată iubitor. La fel, nu este niciodată o problemă pentru Tatăl nostru ceresc atuci când el vede un copil care se căieşte.

Astfel, iertarea, pur şi simplu, nu este ideea de bază în această pildă. De fapt, Isus arată clar că nu era destul ca acest fiu rătăcit să fie iertat. Tatăl nu şi-a îmbrăţişat fiul doar ca să-l ierte şi să-l lase să plece. Nu, acel tată tânjea pentru ceva mai mult decât restabilirea fiului său. El dorea compania copilului său, prezenţa şi părtăşia sa.

Chiar dacă fiul rătăcitor a fost iertat şi se bucura încă o dată de favoare, el tot nu era stabilit în casa tatălui său. Numai atunci avea să fie tatăl satisfăcut, bucuria sa să fie împlinită când fiul său avea să fie adus în compania sa. Aceasta este ideea de bază în această pildă.

Aici relatarea devine foarte interesantă. Fiul, în mod clar, nu se putea împăca cu iertarea tatălui. Iată de ce el a ezitat să intre în casa tatălui său. El i-a spus, în esenţă: „Dacă numai ai şti ce am făcut, toate lucrurile murdare şi păcătoase. Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva dragostei şi harului tău. Pur şi simplu nu merit dragostea ta. Ai tot dreptul să mă alungi.”

Observaţi modul în care tatăl răspunde fiului său. El nu rosteşte nici un cuvânt de mustrare. Nu este nici o referire la ceea ce făcuse fiul rătăcitor, nici o menţiune a răzvrătirii sale, a nebuniei sale, a vieţii sale destrăbălate, a decăderii sale spirituale. De fapt, tatăl nici nu a acceptat încercările fiului său de a rămâne afară, în ruşine. El le-a ignorat! De ce?

În ochii tatălui, vechiul băiat era mort. Acel fiu dispăruse complet din gândurile sale. Acum, în ochii tatălui, acest fiu care s-a întors acasă era un om nou. Iar trecutul lui avea să nu mai fie adus niciodată în discuţie. Tatăl spunea: „În ceea ce mă priveşte pe mine, băiatul cel vechi din tine este mort. Acum, umblă cu mine ca şi un om nou. Nu e nevoie ca să trăieşti cu vină. Problema păcatului este rezolvată. Acum, vino cu îndrăzneală în prezenţa mea şi fii părtaş al îndurării şi harului meu.”

vineri, septembrie 12, 2008

ÎN ARABIA

Dacă voi căuta să plac oamenilor, pur şi simplu, nu voi putea să fiu un slujitor al lui Cristos. Dacă inima mea este motivată de aprobarea altora – dacă aceasta este gândirea mea, influenţând astfel modul în care trăiesc – devotamentul meu va fi împărţit. Întotdeauna voi căuta să plac altcuiva decât lui Isus.

După câţiva ani de la convertirea sa, apostolul Pavel a mers la o biserică în Ierusalim pentru a încerca să se alăture ucenicilor de acolo. „Dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic” (Fapte 9:26).

Apostolii ştiau de reputaţia lui Pavel în calitate de prigonitor. „[Eu] eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos, care sunt în Iudea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, care căuta s-o nimicească odinioară” (Galateni 1:22-23).

Barnaba i-a ajutat pe apostolI să treacă peste frica de Pavel şi i-au oferit acestuia părtăşie. Dar Pavel a decis să călătorească printre Neamuri. Într-adevăr, Pavel este atent în a descrie foarte clar chemarea sa. El afirmă că aceasta a venit „nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos şi prin Dumnezeu Tatăl care L-a înviat din morţi” (1:1).

Apoi el adaugă subliniind: „Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos... n-am întrebat de nici un om” (1:11-12, 16).

Ceea ce Pavel spune aici se aplică tuturor celor care doresc să aibă gândul lui Cristos: „N-a fost nevoie să citesc cărţi sau să împrumut metode omeneşti pentru a primi ceea ce am. Am primit mesajul meu, lucrarea mea şi ungerea mea pe genunchi.” În Galateni 1:17, Pavel accentuează că, „m-am dus în Arabia.” Cu alte cuvinte, el spune: „Nu am primit revelaţia mea despre Cristos de la sfinţii din Ierusalim. În schimb, am mers în Arabia, în pustiu, pentru ca Cristos să fie revelat mie. Am petrecut timp preţios acolo, fiind golit de sine, auzind şi fiind învăţat de Duhul Sfânt.”

Pavel nu era un predicator mândru, arogant şi care nu avea de-a face cu nimeni. Noi ştim că el a avut o inimă de slujitor. El s-a golit de propriile ambiţii şi a găsit satisfacţie totală în Cristos.

Atunci când mintea ta este direcţionată spre a plăcea lui Cristos, niciodată nu vei avea nevoie de aplauzele sau aprobarea oamenilor.

joi, septembrie 11, 2008

ÎN LOCUL TAINIC

Duhul Sfânt a venit la un om evlavios care trăia în Damasc pe nume Anania. Duhul l-a îndemnat pe Anania să meargă în casa lui Iuda, pe strada Dreaptă, să-şi pună mâinile peste Saul şi să-i întoarcă vederea.

Desigur că Anania ştia de reputaţia lui Saul şi şi-a dat seama că avea să fie în pericol. Cu toate acestea, iată cum Duhul Sfânt l-a recomandat pe Saul lui Anania: „Căci iată, el se roagă” (Fapte 9:11).

Domnul spunea, în esenţă: „Anania, îl vei găsi pe acest om pe genunchi. El ştie că tu vei veni. El ştie chiar numele tău şi de ce tu eşti trimis la el. El vrea ca ochii lui să fie dechişi.”

Când a primit Saul această cunoştinţă lăuntrică? Cum a primit el a această viziune, acest cuvânt curat de la Dumnezeu? Ea a venit printr-o rugăciune şi cerere fierbinte. De fapt, eu cred că cuvintele Duhului pentru Anania descoperă ceea ce a mişcat inima lui Dumnezeu în privinţa lui Saul: „Căci iată, el se roagă.”

Saul a fost închis cu Dumnezeu timp de trei zile, refuzând hrana şi apa. Tot ce dorea el era Domnul. Astfel, el a continuat pe genunchii săi tot acel timp, rugându-se şi căutându-L pe Dumnezeu.

Când eram mic tatăl meu, care era predicator, m-a învăţat: „Dumnezeu deschide întotdeauna o cale pentru omul care se roagă.” Au fost perioade în viaţa mea când Domnul mi-a adus dovezi incontestabile a acestui lucru. Am fost chemat să predic la vârsta de opt ani, când Duhul Sfânt s-a coborât peste mine. Am plâns şi m-am rugat, strigând: „Umple-mă, Doamne Isuse.” Peste un timp, în adolescenţă, m-am rugat până când Duhul s-a coborât peste mine în intensitate divină.

Când eram un pastor tânăr o foamete mare creştea în mine, motivându-mă să mă rog cu sârguinţă. Ceva în inima mea îmi spunea: „Este ceva mai mult în a-l sluji pe Cristos decât ceea ce fac eu acum.” Astfel, am petrecut luni întregi pe genunchi – plângând şi rugându-mă ore în şir – atunci când, în sfârşit, Domnul m-a chemat să merg în or. New York pentru a sluji tinerilor împlicaţi în bande şi celor dependenţi de droguri.

De asemenea, am fost pe genunchi şi douăzeci de ani în urmă, căutându-L pe Dumnezeu cu lacrimi şi strigăte puternice, când El m-a chemat înapoi în New York pentru a începe o bisercă în Times Square.

Dacă am auzit vreodată pe Dumnezeu vorbind – dacă am vreo revelaţie de la Cristos, sau vreo măsură a gândului lui Cristos – aceasta nu a venit numai prin studiu biblic. A venit prin rugăciune. A venit în urma căutării lui Dumnezeu în locul tainic.

miercuri, septembrie 10, 2008

MĂRTURISINDU-L PE CRISTOS

“De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32-33).

Cuvântul în greacă pentru a mărturisi în acest pasaj semnifică legământ, consimţământ sau înţelegere. Isus vorbeşte despre o înţelegere pe care o avem cu El. Partea noastră este de a-L mărturisi, sau de a-L reprezenta în viaţa de zi cu zi. Trebuie să trăim prin promisiunile Lui de protecţie şi grijă personală pentru noi şi să mărturisim despre binecuvântările Sale minunate prin felul în care trăim.

A-L mărturisi pe Cristos înseamnă mai mult decât a crede în divinitatea Sa. Este mai mult decât a a afirma că El este Fiul lui Dumnezeu, răstignit, îngropat, înviat şi aşezat la dreapta Tatălui. Biblia spune că până şi dracii cred acest lucru şi se înfioară la acest gând. Deci, ce are în vedere Isus atunci când spune că noi trebuie să-L mărturisim înaintea oamenilor?

„De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi...” (10:32, italicile îmi aparţin). Folosind cuvântul „de aceea”, Isus spune, în esenţă, „În lumina a ceea ce tocmai am spus...”, sau „În urma a ceea ce tocmai v-am spus...” Ce le spusese tocmai Cristos ascultătorilor Săi? El spusese: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru” (10:29). Isus le spunea: „Gândiţi-vă la milioanele de păsări de pe tot pământul. Acum gândiţi-vă la toate păsările care au existat de la începutul Creaţiei. Până-n această zi, nici o singură pasăre nu a murit sau nu a fost prinsă în laţ fără ca Tatăl ceresc să ştie de acest lucru.

Apoi El a accentuat: „până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi” (10:30). Cristos evidenţia: „Dumnezeu este aşa de mare, încât El este dincolo de abilitatea voastră de a înţelege. Niciodată nu veţi fi în stare să pricepeţi cât de detaliată este grija Lui pentru voi.”

Isus a încheiat spunând: „Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (10:31). El rezumă totul spunând: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (10:32). El spune: „Gândiţi-vă la ceea ce tocmai v-am revelat despre grija atotvăzătoare şi atotştiutoare a Tatălui. Trebuie să mărturisiţi acest adevăr întregii lumi. Trebuie să trăiţi, să respiraţi şi să mărturisiţi: ’Dumnezeu are grijă de mine.’ ”

Crede în dragostea Tatălui pentru tine şi acceptă grija Lui intimă pentru tine. Şi lasă toate temerile şi îndoielile tale. Trăieşte înaintea oamenilor cu credinţa că Dumnezeu nu a trecut cu vederea peste tine. Mărturiseşte la toţi: „Privirea Lui este îndreptată asupra vrabiei şi eu ştiu că El veghează asupra Mea.”

marți, septembrie 09, 2008

CONTROL DEPLIN

Nu există nici o formulă pentru a trăi totalmente în dependenţă de Domnul. Tot ce vă pot oferi este ceea ce Dumnezeu m-a învăţat în acest domeniu. El mi-a arătat două lucruri simple despre cum să-I dau Lui controlul deplin.

În primul rând, trebuie să fiu convins că Domnul este nerăbdător şi doreşte să-mi facă de cunoscut voia Sa, chiar şi în detaliile mai mici din viaţa mea. Trebuie să cred că Duhul care locuieşte în mine ştie voia lui Dumnezeu pentru mine şi că El mă va călăuzi, mă va conduce şi îmi va vorbi.

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul... El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16:13-14).

S-ar putea ca în acest moment să te afli într-o durere, care, posibil, a fost cauzată de o decizie luată în grabă. Chiar şi aşa, Domnul îţi promite: „Urechea ta lăuntrică Îl va auzi pe Duhul vorbindu-ţi: ‘Mergi în acea direcţie. Fă acest lucru. Şi nu fă aceasta...’ ”

În al doilea rând, trebuie să ne rugăm cu o credinţă neclintită pentru puterea de a asculta de călăuzirea lui Dumnezeu. Scriptura spune: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, turburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul” (Iacov 1:6-7). Atunci când Dumnezeu ne spune să facem ceva, noi avem nevoie de puterea de a rezista şi de a asculta de el pe deplin. Timp de cincizeci de ani de implicare în lucrare, am învăţat că satan şi firea întotdeauna vor semăna îndoieli şi întrebări în mintea mea. Şi eu am nevoie de putere din cer pentru a nu spune „da” oricărei situaţii când Isus a spus „nu.”

Mulţi dintre noi se roagă: „Doamne, ştiu ce mi-ai spus. Dar tot nu sunt sigur că aceasta a fost vocea Ta care a vorbit. Nu sunt sigur că sunt îndeajuns de spiritual chiar şi pentru a recunoaşte vocea Ta. Te rog, doar deschide sau închide uşa pentru mine în această problemă.”

Acesta nu este răspunsul credinţei pe care-l caută El de la copiii Săi. Poţi să te rogi tot ce doreşti, ore sau zile întregi. Dar dacă nu te rogi cu credinţă – crezând că Duhul Sfânt te va călăuzi, aşa cum a promis Isus – gândul lui Dumnezeu niciodată nu îţi va fi transferat. El aşteaptă până când va vedea că eşti dedicat să accepţi orice ţi-ar spune El, şi să asculţi de aceasta fără a pune întrebări.

luni, septembrie 08, 2008

SĂ AVEŢI ÎN VOI GÂNDUL ACESTA

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus” (Filipeni 2:5).

În acest îndemn apostolul Pavel se adresează poporului lui Dumnezeu: „Lăsaţi ca gândul care este în Cristos – însăşi gândirea lui Isus – să fie şi gândirea voastră. Gândirea Lui este cea pe care noi toţi trebuie s-o căutăm.”

Ce înseamnă a avea gândul lui Cristos? Simplu spus, aceasta înseamnă a gândi şi a acţiona aşa cum a făcut Cristos. Înseamnă a lua decizii la fel ca şi Cristos care să determine modul în care trebuie să trăim. Înseamnă a aduce fiecare aptitudine a gândirii noastre la starea în care noi, într-adevăr, putem avea gândul lui Cristos.

De fiecare dată când privim în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să ne întrebăm: „Reflectă ceea ce văd eu în mine natura şi gândirea lui Cristos? Mă schimb eu din imagine în imagine, conformându-mă asemănării cu Isus prin fiecare experienţă pe care o aduce Dumnezeu în viaţa mea?”

Potrivit lui Pavel, iată care este gândirea lui Cristos: „(El) S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7).

Isus a luat o decizie în timp ce se afla încă în ceruri. El a făcut o înţelegere cu Tatăl de a-Şi lăsa slava Sa cerească şi de a veni pe pământ ca şi om. El avea să coboare în lume în calitate de slujitor umil. Şi avea să caute mai degrabă să slujească decât să fie slujit.

Pentru Cristos aceasta a însemnat să spună: „Merg să fac voia Ta, Tată.” Într-adevăr, Isus a decis dinainte: „Îmi las voia Mea pentru a o face pe a Ta, Tată. Îmi supun voia Mea, pentru a o putea primi pe a Ta. Tot ceea ce spun şi fac trebuie să vină de la Tine. Las totul pentru a fi totalmente dependent de Tine.”

La rândul Său, înţelegerea Tatălui cu Fiul era de a revela voia Sa Lui. Dumnezeu I-a spus, în esenţă: „Voia Mea nu va fi niciodată ascunsă de Tine. Întotdeauna vei şti ce fac Eu. Vei avea gândul Meu.”

Atunci când Pavel afirmă cu îndrăzneală: „Am gândul lui Cristos”, el declară: „Şi eu m-am dezbrăcat de mine însumi. Asemenea lui Isus am luat şi eu chip de rob.” Şi Pavel susţine că acelaşi lucru poate rămâne adevărat pentru fiecare credincios: „Noi însă [toţi putem] avem gândul lui Cristos” (1 Corinteni 2:16).

vineri, septembrie 05, 2008

ISPITINDU-L PE CRISTOS

„Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi” (1 Corinteni 10:9).

Ce are în vedere aici Pavel când vorbeşte despre „a ispiti pe Domnul”? Simplu spus, a-L ispiti pe Domnul înseamnă a-L pune la încercare. Noi Îl ispitim ori de câte ori întrebăm: „Cât de îndurător va fi Dumnezeu cu mine dacă continui să mă afund în acest păcat? Cât încă pot să mai încurajez păcatul meu înainte ca mânia Sa să se aprindă? Ştiu că Dumnezeu este îndurător şi acesta este veacul harului, fără nici o condamnare a păcătoşilor. Cum ar fi posibil ca El să mă judece când sunt copilul Său?”

Ocazional, numeroşi creştini pun aceeaşi întrebare astăzi, în timp ce se joacă cu o ispită păcătoasă. Ei vor să vadă cât de aproape pot să se apropie de focul iadului fără a se confrunta cu consecinţele păcatului. Cu alte cuvinte, ei Îl ispitesc pe Cristos. În tot acest timp, astfel de credincioşi alungă convingerea care vine din Cuvântul lui Dumnezeu.

De fiecare dată când mergem împotriva adevărului pe care Duhul lui Dumnezeu ni l-a făcut clar, noi alungăm avertizarea dată de Pavel: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă...Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o singură zi au căzut douăzăcei şi trei de mii” (1 Corinteni 10:12, 8).

Întreabă-te pe tine însuţi dacă pui la încercare limitele preţiosului dar al harului lui Dumnezeu. Îl ispiteşti tu pe Cristos să tolereze păcatul tău în faţa răzvrătirii tale făţişe? Te-ai convins tu vreodată că: „Eu sunt un credincios al Noului Testament. Sunt acoperit de sângele lui Isus. De aceea, Dumnezeu nu mă va judeca.”

Continuând în păcatul tău, tu, de fapt, tratezi cu o nepăsare totală marele sacrificiu al lui Isus pentru tine. Păcatul tău deliberat din prezent Îl expune la o ruşine deschisă, nu doar în ochii lumii, ci şi înaintea cerului şi iadului (vezi Evrei 6:6).

În 1 Corinteni 10:13 Pavel descrie o cale de ieşire din orice fel de ispită: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Care este acest mijloc de scăpare? Este o cunoaştere şi o experienţă în creştere a fricii sfinte faţă de Dumnezeu.

joi, septembrie 04, 2008

CELE ZECE PORUNCI

Majoritatea Americii ştie că Curtea Supremă a Statelor Unite a decis ca cele Zece Porunci să nu fie afişate în nici un tribunal de stat. Această decizie a fost mediatizată complet de către mijloacele de informare în masă. Dar ce înseamnă această hotărâre?

Tribunalul este locul unde legile sunt puse în aplicare. Cele Zece Porunci reprezintă legea morală a lui Dumnezeu, care niciodată nu se strămută sau nu se schimbă. Sunt fixate la fel ca şi legea gravitaţiei. Dacă sfidezi legea, este ca şi cum ai păşi de pe o clădire înaltă. Poţi nega faptul că legea te afectează, dar există consecinţe sigure care trebuie plătite.

Cu alte cuvinte, cele Zece Porunci sunt nişte legi veşnice desemnate de Dumnezeu pentru a împiedica societatea de la a se distruge pe sine însuşi. Cu toate acestea, în mod uimitor, multe companii de sablare lucrează chiar acum asupra înlăturării acelor Porunci – la fel ca şi a numelui lui Dumnezeu – oriunde ar fi ele gravate în tribunal, în beton sau marmură.

Ce imagine elocventă a stării în care se află societatea noastră. Aceste legi neschimbătoare au fost gravate la început în piatră de către degetul lui Dumnezeu. Iar acum ele sunt şterse de pe piatră de către legea omului.

Unii creştini spun: „De ce este aşa o mare problemă? Noi nu ne aflăm sub lege. De ce ar trebui aceasta să fie o problemă?” Nu, noi nu suntem sub legea ebraică, care presupune cele 613 porunci adiţionale adăugate de rabinii evrei. Dar fiecare creştin se află sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, care este rezumată în cele Zece porunci.

Mă gândesc ce se petrece în mintea lui Dumnezeu în timp ce aceste companii de sablare elimină legile Sale din faţa ochilor noştri. Unii credincioşi afirmă: „Noi nu avem nevoie de afişarea Poruncilor. Tot ceea ce este cu adevărat necesar este ca ele să fie scrise în inimile noastre.” Aceasta nu este ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu. Luaţi în considerare prezenţa vizibilă pe care a intenţionat-o Dumnezeu pentru Porunci în timp ce acestea erau date poporului Său:

„Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta...şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâni, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Deuteronom 6:6-9).

miercuri, septembrie 03, 2008

GENERAŢIA CLIPIRII

Numeroşi creştini citesc Biblia în mod regulat, crezând că aceasta este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, descoperit pentru vieţile lor. Din nou şi din nou în paginile Scripturii ei citesc despre generaţiile care au auzit vocea lui Dumnezeu. Ei citesc despre modul în care Dumnezeu vorbeşte poporului Său din nou şi din nou, cu această frază repetată de fiecare dată: „Şi Dumnezeu a spus...” Cu toate acestea, aceeaşi creştini trăiesc de parcă Dumnezeu nu ar vorbi poporului Său astăzi.

O generaţie întreagă de credincioşi a ajuns într-o stare în care iau decizii bazându-se totalmente pe sine, fără a se ruga sau a consulta Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi decid, pur şi simplu, ceea ce ei doresc şi apoi Îi cer lui Dumnezeu să confirme acest lucru. Ei merg înainte cu convingere, singura lor rugăciune fiind: „Doamne, dacă aceasta nu este voia Ta, atunci opreşte-mă.”

Trăim acum într-o vreme numită „generaţia clipirii.” Oamenii iau decizii majore într-o clipire de ochi. O carte best-seller a fost scrisă despre acest concept, fiind întitulată Clipire: Puterea de a Gândi fără a Gândi. Teoria ei este următoarea: „Încrede-te în instinctele tale. Deciziile clipirii din ochi se dovedesc a fi cele mai bune.”

Gândiţi-vă la „limbajul clipirii” grăbit pe care-l auzim în fiecare zi: „Este oferta secolului. Poţi să te gândeşti mult. Dar ai o oportunitate pe care o poţi pierde. Decide-te acum!” Spiritul forţă în spatele tuturor acestora este: „Clipire, clipire, clipire!”

O astfel de gândire a început să infecteze biserica, afectând deciziile luate nu numai de „creştinii clipirii”, ci şi de „slujitorii clipirii.” Numeroşi enoriaşi uluiţi ne-au scris spunând aceeaşi istorie: „Pastorul nostru s-a întors de la o conferinţă cu tema creşterii bisericilor şi imediat ne-a anunţat: „Începând de azi totul se va schimba.” El a decis că noi vom deveni una din cele mai populare biserici peste noapte! El nici măcar nu ne-a cerut să ne rugăm pentru aceasta... toţi ne aflăm în confuzie.”

Cu doar câţiva ani în urmă lozinca printre creştini era: „Te-ai rugat pentru aceasta? L-ai căutat pe Domnul în privinţa acestui lucru? Fraţii şi surorile tale te susţin în rugăciune? Ai primit călăuzire divină?” Te întreb acum pe tine, este aceasta ceea ce ai practicat până acum? În anul care a trecut, câte decizii importante ai luat în care, în mod sincer, ai adus problema în faţa lui Dumnezeu şi te-ai rugat sincer? Sau, câte din acele decizii le-ai luat „într-o clipire de ochi”? Motivul pentru care Dumnezeu doreşte controlul deplin asupra vieţilor noastre este de a ne salva de la dezastre, unde ajung exact majoritatea „deciziilor clipirii” ale noastre.

marți, septembrie 02, 2008

URMĂRIND SFINŢENIA

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune fără termeni nesiguri: „Urmăriţi...sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).

Iată adevărul, clar şi simplu. Fără sfinţenia care este dată numai de Cristos – un dar preţios pe care-l onorăm prin trăirea unei vieţi devotate ascultării de fiecare Cuvânt al Său – nici unul din noi nu-L va vedea pe Domnul. Iar aceasta se referă nu numai la rai, ci şi la viaţa noastră din prezent. Fără sfinţenie, noi nu vom vedea prezenţa lui Dumnezeu în umblarea noastră zilnică, în familia noastră, în relaţiile noastre, în mărturia sau lucrarea noastră.

Nu contează la cât de multe conferinţe creştine mergem noi, cât de multe predici ascultăm, la cât de multe studii biblice luăm parte. Dacă ascundem un păcat canceros, dacă Domnul are o controversă cu noi în ceea ce priveşte păcatul nostru, atunci nici unul din eforturile noastre nu va produce roada neprihănirii. Dimpotrivă, păcatul nostru numai va creşte tot mai contagios şi-i va infecta pe toţi din jurul nostru.

Desigur, această problemă merge dincolo de toate poftele firii, ajungând şi la depravarea duhului. Pavel descrie acelaşi păcat destructiv în următorul pasaj în care spune: „Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciţi de Nimicitorul” (1 Corinteni 10.10).

Deci, dragi sfinţi, îi veţi permite voi Duhului Sfânt să se ocupe de toate poftele pe care posibil le ascundeţi? Şi, în schimb, veţi căuta şi veţi avea încredere voi în calea de ieşire pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru voi? Vă îndemn să dezvoltaţi o frică şi o încredere sfântă în aceste zile de pe urmă. Ele vă vor păstra curaţi, indiferent de depravarea strigătoare la cer din jurul vostru. Şi aceasta vă va ajuta să umblaţi în sfinţenia lui Dumnezeu, care păstrează promisiunea prezenţei sale neclintite.

Este o chestiune de credinţă. Cristos a promis să vă păzească de cădere şi să vă dea puterea de a ţine piept păcatului – dacă voi doar veţi crede ceea ce El a spus. Deci, credeţi în El pentru această frică evlavioasă. Rugaţi-vă pentru ea şi întâmpinaţi-o. Dumnezeu va împlini Cuvântul Său pentru voi. Nu vă puteţi elibera de sub dominaţia mortală a păcatului chinuitor numai prin puterea voinţei, prin promisiuni sau prin orice alt efort omenesc. „...nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, - zice Domnul” (Zaharia 4:6).

luni, septembrie 01, 2008

PLANUL DE BAZĂ AL LUI DUMNEZEU

Până la încheierea cărţii Geneza Dumnezeu alesese un popor mic, nesemnificativ pentru a deveni o naţiune care să-i înveţe pe alţii. El dorea să ridice un popor care să fie exemple vii ale bunătăţii Sale pentru lumea păgână. Astfel, pentru a crea o asemenea mărturie, Dumnezeu Şi-a dus poporul Său în locuri care se aflau dincolo de controlul lor. El a izolat pe Israel într-un pustiu, unde numai El avea să fie singura lor sursă de viaţă, îngrijijndu-se de fiecare nevoie a lor.

Israel nu avea control asupra supravieţuirii sale în acel loc pustiu. Ei nu puteau controla aprovizionarea cu hrană sau apă. Ei nu putea controla destinaţia lor, aşa cum nu aveau nici o busolă sau hartă. Cum aveau ei să mănânce sau să bea? În care direcţie aveau ei să meargă? Şi unde aveau ei să ajungă?

Dumnezeu avea să facă totul pentru ei. El avea să-i călăuzească zi de zi printr-un nor miraculos, care a luminat noaptea şi a împrăştiat întunericul dinaintea lor. El avea să-i hrănească cu mâncarea îngerilor din ceruri şi să-i aprovizioneze cu apă din stâncă. Da, fiecare nevoie avea să fie împlinită de Domnul şi nici un duşman nu avea să fie în stare să-i înfrângă.

„Din cer, te-a făcut [Israel] să auzi glasul Lui, ca să te înveţe” (Deuteronom 4:36). Poporul lui Dumnezeu avea să audă însăşi cuvintele Lui care aveau să-i călăuzească, iar ei aveau să mărturisească: „Cine din întreaga omenire a auzit vocea Dumnezeului celui viu?” (vezi 4:32-34).

Naţiunile din jurul vechiului Israel erau pline de „alţi dumnezei”, idoli făcuţi din lemn, argint şi aur. Aceşti dumnezei erau muţi, nu puteau vedea sau auzi, nu erau în stare să iubească, să călăuzească sau să protejeze poporul care li se închina. Cu toate acestea, orice naţiune putea să privească la Israel şi să vadă un popor deosebit pe care Dumnezeu l-a protejat prin pustiul cel groaznic. Ei aveau să vadă un Dumnezeu care a vorbit poporului Său, care a iubit şi a simţit, care a răspuns la rugăciuni şi a făcut minuni. Iată un Dumnezeu viu, Unul care a călăuzit poporul Său în fiecare detaliu al vieţii lor.

Dumnezeu a ridicat un popor care avea să fie instruit de El. Trebuia să fie un popor care să trăiască sub autoritatea Lui, care să aibă încredere totalmente în El, care să-I dea Lui controlul deplin asupra fiecărui aspect din viaţa lor. Acel popor avea să devină mărturia Sa pentru lume.

De ce ar fi dorit Dumnezeu controlul deplin asupra unui popor şi să insiste asupra încrederii lor depline în orice vreme? Aceasta deoarece numai Dumnezeu ştia calea şi avea să facă imposibilul care era necesar pentru a-i aduce acolo.