joi, iulie 31, 2008

„VORBEŞTE EL ÎNCĂ, MĂCAR CĂ ESTE MORT”

Citind Evrei 11 putem găsi un singur numitor comun al vieţilor oamenilor menţionaţi aici. Fiecare a avut o caracteristică particulară care indică tipul de credinţă pe care-l iubeşte Dumnezeu. Care era acest element? Credinţa lor era născută dintr-o intimitate adâncă cu Domnul.

Adevărul e că este imposibil de a avea o credinţă care să fie pe placul lui Dumnezeu fără a avea intimitate cu El. Ce am eu în vedere prin intimitate? Vorbesc de o apropiere de Domnul care vine din dorul după El. Acest fel de intimitate este o legătură personală strânsă, o comuniune. Ea vine atunci când noi Îl dorim pe Domnul mai mult decât orice altceva în această viaţă.

„Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort” (Geneza 4:4). Aş vrea să evidenţiez câteva lucruri semnificative despre acest verset. În primul rând, Dumnezeu Însuşi mărturiseşte despre darurile lui Abel sau jertfele. În al doilea rând, Abel a trebuit să zidească un altar pentru Domnul, unde el şi-a adus darurile sale. Şi el a adus în jertfă nu numai miei fără cusur, dar şi grăsimea acelor miei. „Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor” (Geneza 4:4).

Ce înseamnă grăsimea aici? Cartea Levitic spune despre grăsime, „Aceasta este mâncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului” (Levitic 3:16). Grăsimea era o parte a jertfei care făcea să apară o mireasmă plăcută. Această parte a animalului se aprindea repede şi era mistuită, aducând un miros plăcut. Grăsimea aici serveşte drept tipul de rugăciune sau părtăşie care este acceptabil pentru Dumnezeu. Ea reprezintă slujirea noastră Domnului în cămăruţa tainică a rugăciunii. Domnul Însuşi afirmă că o astfel de închinare intimă se ridică la El ca o mireasmă plăcută.

Prima menţiune în Biblie a acestui fel de închinare este cea a lui Abel. Iată de ce Abel este menţionat în Şirul de Credinţă din Evrei 11. El este un tip de slujitor care se afla în părtăşie cu Domnul, oferindu-I tot ce are el mai bun. Aşa cum afirmă Evrei, exemplul lui Abel trăieşte astăzi ca şi o mărturie a credinţei adevărate şi vii: „Prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort” (Evrei 11:4).

miercuri, iulie 30, 2008

MĂREŞTE-NE CREDINŢA

Marcu 4 ne relatează o întâmplare cu Isus şi ucenicii Săi într-o corabie, fiind aruncaţi încoace şi încolo pe o mare furtunoasă. Pe parcurs vedem că Cristos tocmai a calmat valurile cu o singură poruncă. Acum El se întoarce spre ucenicii Săi şi întreabă: „Tot n-aveţi credinţă?” (Marcu 4:40).

V-aţi putea gândi că această sună cam aspru. Era ceva omenesc să-ţi fie frică într-o astfel de furtună. Dar Isus nu i-a mustrat pentru acest motiv. „După tot acest timp cu Mine, încă nu ştiţi cine sunt Eu. Cum este posibil că aţi umblat cu Mine atât de mult timp şi să nu Mă cunoaşteţi îndeaproape?”

Într-adevăr, ucenicii erau uimiţi de minunea incredibilă pe care o făcuse Isus. „I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea”? (4:41).

Vă puteţi imagina acest lucru? Ucenicii lui Isus nu-L cunoşteau. El îi chemase personal pe aceşti oameni să-L urmeze şi ei slujiseră împreună cu El mulţimi de oameni. Ei făcuseră minuni de vindecare şi hrăniseră numeroşi oameni înfometaţi. Dar încă mai erau străini de adevărata persoană care era Stăpânul lor.

În mod tragic, acelaşi lucru este adevărat şi astăzi. Numeroşi creştini au mers pe corabie cu Isus, au slujit alături de El şi au câştigat mulţimi în numele Lui. Dar ei nu-L cunosc cu adevărat pe Stăpânul lor. Ei nu au petrecut timp în singurătate cu El. Ei niciodată nu au stat în linişte în prezenţa Sa, deschizându-şi inimile Lui, aşteptând şi ascultând pentru a înţelege ceea ce vrea El să le spună.

Vedem o altă scenă despre credinţa ucenicilor în Luca 17. Ucenicii au venit la Isus, cerând: „Măreşte-ne credinţa” (Luca 17:5). Mulţi creştini astăzi pun aceeaşi întrebare: „Cum pot să obţin credinţa”? Dar nu-L caută pe Domnul Însuşi pentru răspunsul lor.

Dacă doreşti o credinţă mărită, trebuie să faci acelaşi lucru pe care l-a spus Isus ucenicilor Săi în acest pasaj. Cum a răspuns El la cererea lor pentru credinţă” „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea Eu” (17:8). Isus spunea, în esenţă: „Pune-ţi haina răbdării. Apoi vino la masa Mea şi oferă-Mi cina. Vreau ca tu să Mă hrăneşti acolo. Ai lucrat pentru Mine toată ziua. Acum Eu vreau să am comuniune cu tine. Aşează-te cu Mine, deschide-ţi inima şi învaţă de la Mine.”

marți, iulie 29, 2008

EL ERA PLĂCUT LUI DUMNEZEU

Enoh s-a bucurat de o părtăşie apropiată cu Domnul. De fapt, legătura sa strânsă cu Dumnezeu era aşa de intimă, încât Domnul l-a luat în slavă cu mult înainte ca viaţa sa pe pământ să se sfârşească. „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:15).

De ce Domnul a ales să-l ia pe Enoh? Cuvântul de introducere al acestui verset ne spune foarte clar că aceasta s-a întâmplat datorită credinţei sale. Mai mult decât atât, fraza de încheiere ne spune că credinţa lui Enoh era plăcută lui Dumnezeu. Cuvântul rădăcină în greacă pentru „a plăcea” aici semnifică unit pe deplin, totalmente plăcut, într-o unitate completă. Cu alte cuvinte, Enoh a avut cea mai apropiată comuniune posibilă cu Domnul de care s-ar fi bucurat orice fiinţă umană. Şi această părtăşie intimă era plăcută lui Dumnezeu.

Biblia ne spune că Enoh a început să umble cu Domnul după ce a fost născut fiul său, Metusala. Enoh avea şaizeci şi cinci de ani în acea vreme. Apoi el a petrecut următorii 300 de ani în părtăşie intimă cu Dumnezeu. Cartea Evrei arată clar faptul că Enoh era într-o legătură aşa de strânsă cu Tatăl, atât de aproape de El în comuniune, încât Dumnezeu a ales să-l aducă acasă la Sine. Domnul i-a spus, în esenţă: „Nu mai poţi rămâne în firea ta. Pentru a creşte intimitatea Mea cu tine trebuie să te aduc lângă Mine.” Astfel, El l-a strămutat pe Enoh în slavă.

Potrivit pasajului din Evrei 11:5, intimitatea lui Enoh a fost cea care a plăcut lui Dumnezeu. Din câte ştim acest om niciodată n-a făcut vreo minune, niciodată nu a elaborat vreo teologie profundă, niciodată nu a făcut vreo lucrare măreaţă demnă de a fi menţionată în Scriptură. În schimb, noi citim următoarea descriere simplă a vieţii acestui om credincios: „Enoh a umblat cu Dumnezeu.”

Enoh a avut comuniune intimă cu Tatăl. Iar viaţa sa este încă o altă mărturie a ceea ce înseamnă să umbli cu adevărat în credinţă.

luni, iulie 28, 2008

PRIETENUL LUI DUMNEZEU

Luaţi în considerare modul în care Dumnezeu Însuşi a descris relaţia Sa cu Avraam: „Avraam, prietenul Meu” (Isaia 41:8). La fel şi Noul Testament ne spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu…şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23).

Ce cuvinte elogioase, de a fi numit prietenul lui Dumnezeu. Majoritatea creştinilor au cântat binecunoscutul cântec, „Ce Prieten avem noi în Isus.” Respectivul pasaj biblic prezintă acest adevăr cu putere. Faptul că Creatorul universului l-a numit pe acest om prietenul Său pare ceva dincolo de înţelegerea omenească. Totuşi, aceasta s-a întâmplat cu Avraam. Este un semn al intimităţii profunde a acestui om cu Dumnezeu.

Cuvântul în ebraică pe care-l foloseşte Isaia pentru prieten aici semnifică afecţiune şi apropiere. Iar în greacă cuvântul folosit de Iacov pentru prieten înseamnă un tovarăş drag, apropiat. Ambele implică o intimitate adâncă şi împărtăşită.

Cu cât mai mult ne apropiem de Cristos, cu atât mai mare devine dorinţa noastră de a trăi totalmente în prezenţa Sa. Mai mult decât atât, începem să vedem mai clar faptul că Isus este singura adevărata noastră temelie.

Biblia ne spune că Avraam „aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Pentru Avraam nimic în această viaţă nu era trainic. Scriptura spune că lumea era „un loc străin” pentru el. Nu era un loc în care să dai drumul la rădăcini. Ţara cerească la care tânjea Avraam nu este, literalmente, un loc. Mai degrabă, este a fi acasă cu Tatăl. Vedeţi, cuvântul în ebraică pentru această frază, „ţară cerească”, este Pater. El vine din rădăcina unui cuvânt care semnifică Tată. Deci, ţara cerească pe care o căuta Avraam era, literalmente, un loc împreună cu Tatăl.

Cu toate acestea, Avraam nu era un mistic. El nu era un ascetic cu aere de sfânt care trăia într-o lume imaginară spirituală. Acest bărbat a trăit o viaţă pământească, fiind implicat din greu în lucrurile lumii. La urma urmei, el era proprietarul a mii de capete de vite. El mai avea şi destui slujitori care formau o oaste mică. Avraam trebuia să fi fost un om ocupat, direcţionând slujitorii săi şi cumpărând şi vânzând vitele, oile şi caprele sale.

Cu toate acestea, într-un mod oarecare, în ciuda multiplelor sale afaceri şi responsabilităţi, Avraam a găsit timp pentru intimitate cu Domnul.

vineri, iulie 25, 2008

PUTEREA DE A RĂMÂNE VERDE

Am fost îndemnat să citesc şi să studiez Apocalipsa 9, capitolul despre lăcuste. În timp ce citeam versetul 4, despre porunca lui Dumnezeu dată lăcustelor să nu distrugă nimic verde, un gând mi-a apărut în minte.

Mi-am dat seama că aici se află cheia de a rămâne în siguranţă în orice vremuri de teroare: „să rămâi verde.” David a scris: „Dar eu sunt în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde…în veci de veci” (Psalmul 52:8).

„Verdele” la care se referă David aici semnifică sănătate spirituală. Aceasta înseamnă a înflori, a creşte, a fi roditor. David ne spune: „Sănătatea mea vine din încrederea mea în Domnul. Înfloresc pentru că mă întorc spre El. Încrederea mea în El produce viaţă spirituală în mine.”

Iată un adevăr glorios despre puterea de a rămâne verde. „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori” (Ieremia 17:5-6).

Domnul avertizează: „Nu-ţi pune încrederea în om. Dacă te încrezi în puterea omenească şi nu în Mine, vei fi blestemat.”

Dar dacă ne punem încrederea în Domnul, iată ce va produce credinţa noastră: „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă” (17:7-8).

În timp ce ne încredem totalmente în Tatăl, noi prindem rădăcini adânci în râul Său de sănătate. Iar puterea Sa divină – sănătate viguroasă, verde şi spirituală – curge în noi şi prin noi. În timp ce totul în jurul nostru se va destrăma, noi vom înflori asemenea unor copaci verzi, sănătoşi şi puternici. Iar atunci când ceasul încercării va veni, noi nu ne vom veşteji sau ofili. În schimb, credinţa noastră va creşte.

joi, iulie 24, 2008

FOCUL LUI DUMNEZEU ÎNCĂ MAI ARDE

Este trist, dar o mare parte din Trupul lui Cristos de azi se aseamănă cu Valea Oaselor Uscate într-o variantă modernă. Este un pustiu plin de schelete fără viaţă ale creştinilor căzuţi. Slujitori şi alţi credincioşi devotaţi „au ars” din cauza unui păcat chinuitor. Iar acum ei sunt plini de frică, ascunzându-se în peşteri meşterite de ei înşişi. La fel ca şi Ieremia ei s-au convins pe ei înşişi: „Nu voi mai pomeni de El [Domnul], şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!” (Ieremia 20:9).

Dumnezeu încă mai pune aceeaşi întrebare pe care i-a pus-o lui Ezechiel: „Ar putea aceste oase să prindă iarăşi viaţă?” Răspunsul la această întrebare este una absolută: „Da!” Cum? Aceasta se întâmplă prin reînnoirea credinţei noastre în Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul Domnului este în sine un foc mistuitor. Într-adevăr, este singura lumină adevărată pe care o avem în nopţile noastre de disperare. Este singura noastră apărare împotriva minciunilor duşmanului atunci când el şopteşte: „Totul s-a sfârşit. Ai pierdut focul şi niciodată nu-l vei mai putea reîntoarce.”

Singurul lucru care ne scoate din întunericul nostru este credinţa. Iar credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Noi doar trebuie să ne ţinem de Cuvântul care a fost implantat în noi. Domnul a promis: „Nu voi permite să fii doborât cu totul; de aceea, nu ai nici un motiv ca să fii disperat. Nu ai nici un motiv pentru a ceda. Odihneşte-te în Cuvântul Meu.”

S-ar putea să te gândeşti: „Dar această noapte întunecoasă este mult mai rea decât orice altceva cu care m-am confruntat. Am auzit mii de predici despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar se pare că acum nici una din ele nu mai prezintă valoare pentru mine.” Nu te nelinişti; focul lui Dumnezeu încă mai arde în tine, chiar dacă nu-l poţi vedea. Şi trebuie să torni asupra acestui foc combustibilul credinţei. Faci acest lucru prin a avea încredere în Domnul. Atunci când o faci, vei vedea cum toate îndoielile şi poftele tale vor fi mistuite.

Duhul lui Dumnezeu suflă din nou viaţă peste fiecare grup de oase uscate. El le reaminteşte de Cuvântul care este implantat în ele. Iar cei care odată erau morţi sunt aduşi la viaţă. Ei strigă la fel ca şi Ieremia: „Focul lui Dumnezeu a fost închis în mine pentru prea mult timp. Pur şi simplu, nu-l mai pot ţine. Simt cum puterea Domnului mă ridică din nou. El pune viaţă în mine. Voi vorbi Cuvântul pe care El mi l-a dat. Voi proclama îndurarea şi puterea Sa vindecătoare.”

miercuri, iulie 23, 2008

AM SCĂPAT CU VIAŢĂ

Biblia ne spune că Iacov a primit o revelaţie incredibilă printr-o întâlnire faţă în faţă cu Dumnezeu: „Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Care erau circumstanţele în jurul acestei revelaţii? Era locul cel mai de jos şi cel mai înfricoşător din viaţa lui Iacov. În acea vreme Iacov era prins între două forţe puternice: socrul său mâniat, Laban, şi fratele său ostil şi înfuriat, Esau.

Iacov lucrase mai mult de douăzeci de ani pentru Laban, care-l înşelase de fiecare dată. În final, Iacov s-a săturat şi, fără ca să-i spună ceva lui Laban, şi-a luat familia şi a fugit.

Laban l-a urmărit din est cu o armată mică, pregătit de a-l omorî pe Iacov. Cu toate acestea, numai atunci când Dumnezeu l-a avertizat pe Laban într-un vis să nu-i facă nici un rău lui Iacov, acest bărbat şi-a lăsat ginerele să plece. Nici n-a reuşit Laban să iasă din scenă că din vest a apărut Esau. Şi el conducea o armată de vreo 400 de oameni, pregătit de a-şi ucide fratele pentru că acesta îi furase dreptul de întâi născut.

Iacov era pus faţă în faţă cu un dezastru total, fiind convins că era pe cale de a pierde totul. Lucrurile păreau totalmente fără nici o speranţă; totuşi, în acel ceas de întuneric, Iacov a avut o întâlnire cu Dumnezeu aşa cum n-o mai avusese niciodată. El s-a luptat cu un înger despre care se crede ca a fost Însuşi Domnul.

Acum gândiţi-vă şi la Iov. În ceasul cel mai întunecos al lui Iov Dumnezeu a venit la el printr-un vârtej şi Domnul i-a dat acestui om cele mai mari revelaţii despre Sine pe care le-a avut vreodată orice fiinţă umană.

Dumnezeu l-a dus pe Iov sus în cosmos, apoi jos în adâncurile mării. El l-a condus prin tainele creaţiei. Iov a văzut lucruri pe care nici o persoană nu le-a văzut vreodată. Lui i-au fost arătate slava şi maiestatea completă a lui Dumnezeu. Iov a ieşit din acea experienţă lăudându-L pe Dumnezeu şi spunând: „Ştiu că Tu poţi face orice, Doamne. Mă pocăiesc pentru că am pus la îndoială judecata Ta. Văd că totul se află sub controlul Tău şi este condus de harul Tău. Tu ai avut un plan tot timpul, iar acum eu, într-adevăr, Te-am văzut cu proprii mei ochi” (vezi Iov 42:2-5).

Ceva minunat se întâmplă atunci când noi doar avem încredere. O pace vine peste noi şi ne face să spunem: „Nu contează ce va ieşi din această încercare. Dumnezeul meu ţine totul sub control. Nu am de ce să mă tem.”

marți, iulie 22, 2008

EL ŢINE TOATE CHEILE

Prin toată Scriptura cele mai mari revelaţii ale bunătăţii lui Dumnezeu au venit la oameni în vremurile lor de necaz, calamităţi, izolare şi greutăţi. Găsim un exemplu al acestui fapt în viaţa lui Ioan. Timp de trei ani acest ucenic s-a aflat „la pieptul lui Isus.” A fost un timp al odihnei, păcii şi bucuriei complete, fără nici un necaz sau încercare. În tot acel timp Ioan a primit foarte puţină revelaţie. El Îl cunoştea pe Isus doar ca pe Fiul omului. Atunci când a primit El revelaţia lui Cristos în toată slava Sa?

Aceasta s-a întâmplat numai după ce Ioan a fost târât din Efes în lanţuri. El a fost exilat pe Insula Patmos, unde a fost condamnat la muncă grea. El era izolat, fără părtăşie, fără familie sau prieteni care să-l mângâie. Era un timp de disperare completă, locul cel mai de jos din viaţa sa.

Anume atunci Ioan a primit revelaţia Domnului său care avea să devină elementul final al Scripturii: Cartea Apocalipsa. În ceasul de întuneric, lumina Duhului Sfânt a venit la el şi Ioan L-a văzut pe Isus aşa cum niciodată nu-L mai văzuse. El, literalmente, L-a văzut pe Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu.

Ioan nu a primit această revelaţie în timp ce se afla cu alţi apostoli sau chiar pe timpul vieţii lui Isus pe pământ. Cu toate acestea, acum, în ceasul său de întuneric, Ioan L-a văzut pe Cristos în toată slava Lui declarând: „Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1:18). Această revelaţie incredibilă l-a făcut pe Ioan să cada cu faţa în jos. Dar Isus l-a ridicat şi i-a arătat setul de chei pe care-l ţinea în mână. El l-a reasigurat pe Ioan: „Nu te teme!” (1:17).

Eu cred că această revelaţie vine la fiecare slujitor care se roagă şi suferă în vremea sa de necaz. Duhul Sfânt spune: „Isus ţine toate cheile vieţii şi ale morţii. Deci viaţa oricui stă în mâinile Sale.” Această revelaţie are scopul de a aduce pace inimilor noastre. La fel ca şi Ioan noi trebuie să ni-L imaginăm pe Isus stând înaintea noastră, ţinând cheile vieţii şi ale morţii şi asigurându-ne: „Nu te teme. Eu ţin toate cheile.” Care trebuie să fie răspunsul nostru? La fel ca şi Iov, noi trebuie să spunem cu credinţă: „Domnul a dat, şi Domnul a luat, - binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21).

luni, iulie 21, 2008

HARUL OAMENILOR

Dumnezeu deseori îi foloseşte pe îngeri pentru a le sluji oamenilor. Dar cel mai des El îi foloseşte pe oamenii Săi slujitori pentru a împărţi harul Său. Acesta este motivul pentru care am fost făcuţi părtaşi ai harului Său: pentru a deveni canale ale acestuia. Noi avem menirea de a-l împărţi altora. Eu numesc acesta „harul oamenilor.”

„Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7).
Datorită mângâierii care ne este dată prin harul lui Dumnezeu, este imposibil pentru oricare din noi să continuăm să trăim în întristare întreaga noastră viaţă. Vine momentul când suntem vindecaţi de Domnul şi începem să zidim un rezervor al harului lui Dumnezeu.

Eu cred că aceasta este ceea ce Pavel a avut în vedere când a scris: „…al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui…mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni 3:7-8). „…voi sunteţi toţi părtaşi aceluiaşi har” (Filipeni 1:7). Apostolul face o declaraţie profundă. El spune: „Atunci când merg la tronul lui Dumnezeu să primesc harul, fac acest lucru de dragul vostru. Vreau să fiu un păstor al îndurării pentru voi, nu al judecăţii. Vreau să fiu în stare să vă împart din har în timpul vostru de necaz.” Harul lui Dumnezeu a făcut din Pavel un păstor plin de compasiune, în stare să plângă cu cei care se aflau în durere.

Petru scrie: „Ca nişte buni ispravnici au harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10). Ce înseamnă să fii un bun ispravnic sau un distribuitor al harului felurit al lui Dumnezeu? Sunt eu o astfel de persoană? Sau îmi petrec timpul rugându-mă numai pentru durerea, suferinţa şi luptele mele?

Preaiubiţilor, suferinţele noastre din prezent produc ceva preţios în vieţile noastre. Ele formează în noi un strigăt pentru darul îndurării şi al harului pentru a le oferi celor care suferă. Suferinţele noastre ne fac să dorim a fi dătătorii harului.

vineri, iulie 18, 2008

FĂRÂMITURI

Femeia cu fiica muncită de drac a persistat în căutarea lui Isus. În cele din urmă, ucenicii L-au îndemnat pe Stăpânul lor: „Doamne, las-o să plece, debarasează-Te de ea. Ea nu va înceta să ne deranjeze.” Observaţi răspunsul lui Isus la rugămintea femeii: „El nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei 15:23). Este evident că Cristos a ignorat întreaga situaţie. De ce ar fi făcut El acest lucru? Isus ştia că întâmplarea cu această femeie avea să fie spusă fiecărei generaţii viitoare şi El dorea să reveleze un adevăr tuturor celor care aveau s-o citească. Astfel, El a testat credinţa femeii spunând: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (15:24). Cristos avea în vedere: „Eu am venit pentru mântuirea evreilor. De ce ar trebui Eu să irosesc Evanghelia lor pe Neamuri?”

O astfel de afirmaţie avea să ne facă pe majoritatea din noi să plece, dar femeia nu s-a clintit. Aş vrea să te întreb cât de des cedezi tu să te mai rogi? De câte ori te-ai epuizat şi te-ai gândit: „L-am căutat pe Domnul, m-am rugat şi am cerut. Însă, pur şi simplu, nu primesc nici un rezultat”?

Luaţi în considerare modul în care a răspuns această femeie. Ea nu a răspuns plângându-se sau acuzând, spunând: „De ce mă respingi, Isus?” Nu, Scriptura spune tocmai opusul: „Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” (15:25).

Ceea ce urmează este greu de citit. Încă o dată Isus i-a reproşat femeii. Numai că de această dată răspunsul său a fost şi mai aspru. El i-a spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei” (15:26). Încă o dată, El a pus-o la încercare.

Acum mama îi răspunde: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (15:27). Ce răspuns incredibil. Această femeie hotărâtă nu avea de gând să se lase înduplecată în căutarea sa după Isus. Iar Domnul a lăudat-o pentru acest lucru. Isus i-a spus: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela” (15:28).

Preaiubiţilor, noi nu trebuie să ne oprim doar la fărâmituri. Nouă ne-au fost promise tot harul şi îndurarea de care avem nevoie pentru crizele noastre. Şi aceasta include fiecare criză care implică familiile noastre, fie că sunt mântuite sau nemântuite. Am fost invitaţi să venim cu îndrăzneală la tronul lui Cristos, cu încredere.

joi, iulie 17, 2008

DINCOLO DE SPERANŢA OMENEASCĂ

Vine un timp când anumite situaţii din viaţă depăşesc speranţa omenească. Nu există nici un consilier, nici un medic, nici un medicament sau orice altceva care să poată ajuta. Situaţia a devenit imposibilă. Ea cere o minune, altfel se va sfârşi cu devastare.

În astfel de timpuri singura speranţă rămasă este de a merge la Isus. Nu contează cine este, tatăl, mama sau copilul. Acea persoană trebuie să-şi asume responsabilitatea de a se ţine de Isus. Şi ei trebuie să se hotărască: „Nu voi pleca până când nu voi auzi ceva de la Domnul. El trebuie să-mi spună: ‘S-a sfârşit. Acum poţi pleca.’”

În Evanghelia lui Ioan găsim o astfel de familie aflată în criză: „În Capernaum era un slujbaş împărătesc, al cărui fiu era bolnav” (Ioan 4:46). Aceasta era o familie distinsă, posibil că era chiar din familie regală. Un duh de moarte plana asupra casei în timp ce părinţii îngrijeau de fiul lor aflat pe moarte. S-ar putea ca să fi fost şi alţi membri ai familiei în casă, probabil mătuşi şi unchi, bunici sau alţi copii, inclusiv şi slujitorii. „[Tatăl] a crezut, şi toată casa lui” (4:53).

Cineva din acea familie aflată în necaz ştia cine este Isus şi auzise de puterea Lui miraculoasă. Într-un mod oarecare, în această casă a ajuns vestea precum că Cristos se afla în Cana, undeva la douăzeci şi cinci de mile depărtare. În disperare tatăl însuşi s-a dus la Domnul. Scriptura ne spune: „Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudea în Galilea, s-a dus la El, şi L-a rugat să vină” (4:47).

Biblia spune că el „L-a rugat [pe Isus] să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte” (4:47). Ce imagine minunată a mijlocirii. Acest om a lăsat totul deoparte pentru a-L căuta pe Domnul care să-i dea un cuvânt.

Cristos i-a răspuns: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!” (4:48). Ce a avut în vedere Isus prin aceasta? El îi spunea slujbaşului că nevoia cea mea apăsătoare a lui nu era o eliberare miraculoasă. În schimb, problema nr. 1 era credinţa acestui om. Gândiţi-vă la următorul lucru: Cristos ar fi putut merge în casa acelei familii, să-şi pună mâinile peste fiul aflat pe moarte şi să-l vindece. Totuşi, tot ce avea să ştie această familie despre Isus era că El face minuni.

Cristos dorea ceva mai mult pentru acest bărbat şi pentru familia lui. El dorea ca ei să creadă că El era Dumnezeu întrupat. Iată de ce El i-a spus, în esenţă, acestui slujbaş: „Crezi tu că Acesta este Dumnezeu pe care tu-L rogi stăruitor pentru această nevoie? Crezi tu că Eu sunt Cristos, Mântuitorul lumii?” Slujbaşul a răspuns: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu” (4:49). La acel moment Isus trebuia să fi văzut credinţă în acest bărbat. De parcă Isus ar fi spus: „El crede că Eu sunt Dumnezeu întrupat.” Deoarece mai departe noi citim: „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte” (4:50).

miercuri, iulie 16, 2008

TEMELIA CREDINŢEI

Pe ce temelie este bazată credinţa ta? Scriptura ne spune că credinţa vine în urma auzirii şi că Cuvântul lui Dumnezeu ne dă „urechi spirituale” care ne permit să auzim (vezi Romani 10:17). Iată ce spune Biblia despre experienţele din pustiu din viaţa noastră:

• “Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adâncul…Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea Ta este nemărginită…şi nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău! Căci sunt în necaz…” (Psalmul 69: 15-17). Este evident că apele suferinţelor inundă vieţile celor neprihăniţi.

• “Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul. Ne-ai adus în laţ, şi ne-ai pus o grea povară pe coapse…am trecut prin foc şi prin apă” (66:10-12). Cine ne pune în laţul suferinţelor? Dumnezeu Însuşi o face.

• “Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău…Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale” (119:67, 71). Aceste versete ne arată în mod clar faptul că este spre binele nostru – şi chiar suntem binecuvântaţi – de a trece prin suferinţă.

Luaţi în considerare mărturia Psalmistului: „Iubesc pe Domnul, căci aude glasul meu, cererile mele… Mă înfăşuraseră legăturile morţii, şi m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat Numele Domnului, şi am zis: „Doamne, mântuieşte-mi sufletul” (Psalmul 116:1-4). Iată un rob credincios care Îl iubea pe Dumnezeu şi avea o mare credinţă. Cu toate acestea, el a trecut prin dureri, necazuri şi moarte.

Găsim această temă prin toată Biblia. Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că calea spre credinţă trece prin ape şi foc: „Ţi-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari” (Psalmul 77:19). „Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple… Voi face un drum prin pustie, şi râuri în locuri secetoase” (Isaia 43:19). „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43:2). „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic; „Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!” (Isaia 41:13).

Acest ultim verset conţine o cheie importantă: În fiecare pustiu cu care ne confruntăm Tatăl nostru ne ţine de mână. Cu toate acestea, numai cei care trec prin pustiu primesc această mângâiere. El Îşi întinde mâna celor care sunt prinşi în râurile înfuriate ale necazului.

marți, iulie 15, 2008

PUTEREA DUHULUI DE A ELIBERA

“El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi încă” (2 Corinteni1:10). Ce afirmaţie incredibilă! Pavel spune: „Duhul m-a eliberat dintr-o situaţie disperată. El mă eliberează chiar şi acum. Şi El va continua să mă elibereze în toate suferinţele mele.”

Primirea Duhului Sfânt nu este vizibilă prin nişte manifestări emoţionale. (Totuşi, eu cred că există manifestări ale Duhului.) Ceea ce eu am în vedere este a-L primit pe Duhul printr-o cunoştinţă mereu în creştere. A-L primi pe El înseamnă a avea o iluminare mereu în creştere a puterii Sale eliberatoare, a felului în care El poartă poverile şi asigură cu ceea ce este nevoie.

Repet cuvintele lui Petru: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dat tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui… ” (2 Petru 1:3). Potrivit lui Petru puterea dumnezeiască a Duhului nu vine ca şi o manifestare. Ea vine, mai întâi, „prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat.”

“Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui ” (Ioan 1:16). Mai mult decât atât, Duhul Sfânt nu este primit în plinătate până când El nu preia tot controlul. Noi, pur şi simplu, nu L-am primit, dacă nu I-am dat tot controlul. Noi trebuie să ne lăsăm totalmente în grija Sa.

Aş vrea să vă dau un exemplu pentru a ilustra acest lucru. În Geneza 19 citim despre Lot şi familia lui care se aflau într-o criză teribilă. Judecata era pe cale să cadă asupra oraşului lor, Sodoma, de aceea Dumnezeu Şi-a trimis îngerii să-i elibereze. Lot şi-a deschis uşa acestor mesageri ai Domnului şi ei au intrat în casă. Ei aveau puterea cerului de a elibera întreaga familie, dar îngerii n-au fost primiţi.

La sfârşit, îngerii au fost nevoiţi să-şi impună voinţa lui Lot şi familiei sale, târându-i din Sodoma. Planul lui Dumnezeu era să-i elibereze în procesul de fugă. El avea să-i hrănească, să-i îmbrace şi să aibă grijă de ei. Dar după cum ştim soţia lui Lot s-a uitat înapoi şi a murit.

Mesajul îngerului era clar: „Dacă vreţi ca Dumnezeu să fie în control, atunci trebuie să vă abandonaţi hăţurile. Dacă căutaţi la El eliberarea, atunci trebuie să lăsaţi planurile voastre şi să fiţi dispuşi să faceţi ceea ce spune El.” Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu-şi foloseşte puterea pentru a-i elibera pe cei care se îndoiesc. Necredinţa eşuează lucrarea Sa. Noi trebuie să fim dispuşi să-L lăsăm să facă schimbări în vieţile noastre, dacă aceasta este calea aleasă de Dumnezeu pentru a ne elibera.

luni, iulie 14, 2008

PLĂCEREA LUI DUMNEZEU

Dumnezeu nu numai Îşi iubeşte poporul Său, dar şi Îşi găseşte plăcerea în fiecare din noi. El găseşte o mare plăcere în noi. De fapt, El este binecuvântat prin faptul că ne păzeşte şi ne eliberează.

Văd o astfel de plăcere părintească în soţia mea, Gwen, ori de câte ori sună cineva din nepoţii noştri. Gwen se luminează ca şi pomul de Crăciun atunci când stă de vorbă la telefon cu cineva din micuţii noştri scumpi. Nimic nu poate s-o ia de la telefon. Chiar dacă i-aş spune că preşedintele se află la uşă, ea m-ar alunga şi ar continua să vorbească.

Cum L-aş putea eu vreodată acuza pe Tatăl meu ceresc că El şi-ar găsi mai puţină plăcere în mine decât aş avea eu în urmaşii mei? Uneori copiii mei m-au dezamăgit, făcând lucruri opuse celor ce le-am învăţat eu pe ei. Dar niciodată măcar nu am încetat să-i iubesc sau să-mi găsesc plăcerea în ei. Deci, dacă eu am acest fel de dragoste îndurătoare, fiind un tată imperfect, cu cât mai mult Îi pasă Tatălui de noi, copiii Săi?

Iosua şi Caleb au stat în mijlocul Israelului şi au strigat: “Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da...” (Numeri 14:8). Ce afirmaţie simplă, dar, în acelaşi timp, şi puternică. Ei spuneau: „Domnul nostru ne iubeşte şi Îşi găseşte plăcerea în noi. El va învinge orice uriaş, deoarece El îşi găseşte plăcerea în a face acest lucru pentru noi. De aceea, noi nu trebuie să privim la obstacole. Noi trebuie să ne aţintim privirea spre marea dragoste a lui Dumnezei pentru noi.”

De-a lungul întregii Scripturi citim despre faptul că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în noi: “Cei ce umblă fără prihană Îi sunt plăcuţi” (Proverbs 11:20). “Rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută” (15:8). “M-a izbăvit de protivnicul meu cel puternic, de vrăjmaşii mei care erau mai tari decât mine. Ei năvăliseră deodată peste mine în ziua strâmtorării mele; dar Domnul a fost sprijinul meu” (Psalmi 18:17-19).

Este absolut necesar ca noi să credem că Dumnezeu ne iubeşte şi Îşi găseşte plăcerea în noi. Astfel, vom putea accepta faptul că fiecare împrejurare din vieţile noastre se va dovedi, până la urmă, a fi voia iubitoare a Tatălui pentru noi. Vom ieşi din pustiul nostru şi ne vom sprijini pe mâna iubitoare a lui Isus, iar El va scoate bucurie din lacrimile noastre.

vineri, iulie 11, 2008

CUCERIND ÎNTUNERICUL

Numai un singur lucru cucereşte şi împrăştie întunericul şi acesta este lumina. Isaia a declarat: „Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara morţii răsare o lumină” (Isaia 9:2). În acelaşi fel Ioan a afirmat: “Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5).

Lumina reprezintă înţelegere. Atunci când spunem: „Văd lumina”, noi spunem: „Acum eu înţeleg.” Vedeţi ce spune Scriptura? Domnul este pe cale de a ne deschide ochii nu pentru a vedea un diavol victorios, ci pentru a primi o nouă revelaţie. Dumnezeul nostru ne-a trimis Duhul Său Sfânt, a cărui putere este mai mare decât toate puterile iadului: “Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

În Apocalipsa citim despre iadul care aruncă lăcuste şi scorpioni care au o mare putere. Citim despre un balaur, despre fiare, creaturi cu coarne, dar şi despre Antihrist. Cu toate acestea, noi nu ştim semnificaţia tuturor acestor creaturi. Dar nici nu avem nevoie de aceasta. Nu trebuie să ne îngrijorăm în privinţa lui Antihrist sau a semnului fiarei.

În noi trăieşte Duhul Dumnezeului Celui Atotputernic şi Cristos. Pavel afirmă că puterea Duhului Sfânt lucrează în noi. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt este viu în noi chiar în acest moment.

Deci, cum lucrează Duhul în noi în mijlocul acestor vremuri grele? Puterea Sa este eliberată numai atunci când Îl primim ca şi Cel care ne poartă poverile. Duhul Sfânt ne-a fost dat anume din acest motiv, pentru a purta grijile şi îngrijorările noastre. Deci, cum putem noi să spunem că L-am primit, dacă nu I-am dat poverile noastre Lui?

Duhul Sfânt nu este închis în slavă, dar este aici, locuind în noi. Şi El aşteaptă cu nerăbdare să preia controlul asupra fiecărei situaţii din vieţile noastre, inclusiv şi durerile noastre. Deci, dacă continuăm să trăim în frică – disperare, îndoială, adâncindu-ne în îngrijorare – atunci nu L-am primit pe El ca şi mângâietorul nostru, ajutorul, călăuza, salvatorul şi puterea noastră.

Mărturia pentru lume este creştinul care a aruncat toate poverile sale asupra Duhului Sfânt. La fel ca şi tesaloniceniii, credinciosul vede în jur probleme copleşitoare, şi totuşi, el are bucuria Domnului. El are încredere în Duhul Sfânt care-l va mângâia şi-l va scoate din suferinţele sale. Şi el a o mărturie puternică pentru o lume pierdută, deoarece el întruchipează bucuria în ciuda întunericului care-l înconjoară. Viaţa lui spune lumii: „Această persoană a văzut lumina.”

joi, iulie 10, 2008

CĂMĂRUŢA ASCUNSĂ

“Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:6).

În trecut am învăţat că din cauza solicitărilor de a câştiga bani pentru trai, putem avea o „cămăruţă tainică a rugăciunii” oriunde: în maşină, în autobuz, în timpul unei pauze la serviciu. Într-o oarecare măsură acest lucru este adevărat. Dar este ceva mult mai mult. Cuvântul în greacă pentru „cămăruţă” în acest verset semnifică „o cameră individuală, un loc tainic.” Acest lucru era clar pentru cei care-L ascultau pe Isus, deoarece casele în cultura lor aveau o cameră interioară care servea drept un fel de debara. Porunca lui Isus era de a merge în acea cămăruţă ascunsă în mod individual şi de a închide uşa după sine. Acolo intrăm în acel fel de rugăciune care nu poate avea loc în biserică sau cu un partener de rugăciune.

Isus a servit drept exemplu în această privinţă, aşa cum El mergea în locuri tainice pentru a se ruga. De mai multe ori Scriptura ne spune că el „mergea deoparte” pentru a petrece timp în rugăciune. Nimeni nu avut o viaţă mai ocupată, aşa cum El era presat de nevoile celor din jurul lui, având atât de puţin timp pentru Sine. Cu toate acestea ni se spune: “A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus s-a sculat, a ieşit, şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi se ruga acolo” (Marcu 1:35). “După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să se roage, singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo” (Matei 14:23).

Noi toţi avem scuze pentru faptul că nu ne rugăm în taină, într-un loc special în singurătate. Noi spunem că nu avem un astfel de loc ascuns sau nu avem timp pentru a face acest lucru. Thomas Manton, un scriitor puritan evlavios spune următoarele: „Noi spunem că nu avem timp pentru a ne ruga în taină. Cu toate acestea, noi avem timp pentru toate celelalte: timp pentru a mânca, a bea, timp pentru copii, totuşi, nu avem deloc timp pentru ceea ce stă la baza tuturor lucrurilor. Noi spunem că nu avem un loc tainic, dar Isus a găsit un munte, Petru a găsit un acoperiş, proorocii – un pustiu. Dacă iubeşti pe cineva, vei găsi un loc pentru a fi singur.”

Vedeţi importanţa de a ne a decide în inima noastră să ne rugăm într-un loc tainic? Nu merge vorba despre legalism sau obligaţie, ci despre dragoste. Este vorba de bunătatea lui Dumnezeu pentru noi. El vede ceea ce va fi şi ştie că avem nevoie de resurse imense, zilnic reaprovizionate. Toate acestea se găsesc în locul tainic cu El.

miercuri, iulie 09, 2008

AŞEZAŢI CU ISUS

Potrivit lui Pavel, noi, cei care credem în Isus, am fost aduşi la viaţă din moartea spirituală şi suntem aşezaţi în locuri cereşti. “Măcar că eram morţi în greşelile noastre, [Dumnezeu] ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos…El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus…” (Efeseni 2:5-6).

Unde se află acest loc ceresc unde suntem aşezaţi cu Isus? Nu este nimic altceva decât sala tronului lui Dumnezeu – tronul de har, locul în care se află cel Atotputernic. Cu două versete mai jos citim despre modul în care am fost aduşi în acest loc minunat: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (2:8).

Această sală a tronului este locul în care se află toată puterea şi stăpânirea. Este locul unde Dumnezeu domneşte asupra tuturor stăpânilor şi puterilor, şi lucrurilor oamenilor. Aici, în sala tronului, El monitorizează fiecare mişcare a lui satan şi examinează fiecare gând al omului.

Iar Cristos este aşezat la dreapta Tatălui. Scriptura ne spune: “Toate lucrurile au fost făcute prin El” (Ioan 1:3). “Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). În Isus se găseşte toată înţelepciunea şi pacea, toată puterea şi tăria, orice lucru de care avem nevoie pentru a trăi o viaţă victorioasă şi roditoare. Şi nouă ne-a fost deschis accesul la toate bogăţiile care se găsesc în Cristos.

Pavel ne spune: “Aşa cum ştim sigur că Cristos a fost înviat din morţi, astfel am fost şi noi înviaţi împreună cu El. Şi aşa cum ştim sigur că Isus a fost dus la tronul slavei, astfel am fost şi noi duşi cu El în acelaşi loc glorios. Deoarece ne aflăm în El, ne aflăm, de asemenea, acolo unde se află şi El. Acesta este privilegiul tuturor credincioşilor. Aceasta înseamnă că noi suntem aşezaţi cu El în acelaşi loc ceresc în care locuieşte El.”

Pavel spune că toate binecuvântările cereşti sunt oferite în sala tronului. Toate bogăţiile lui Cristos ne sunt disponibile acolo: statornicia, tăria, odihna, pacea mereu în creştere. “Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos” (Efeseni 1:3).

marți, iulie 08, 2008

O MARE TREZIRE

Ce am eu în vedere printr-o mare trezire? Vorbesc despre ceea ce Pavel descrie ca şi revelaţie şi iluminare: “Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puteri tăriei Lui” (Efeseni 1:17-19).


Pavel le spune efesenilor: „Mă rog ca Dumnezeu să vă dea o revelaţie proaspătă, ca El să vă deschidă ochii la chemarea pe care v-a dat-o. Îl rog să vă dea o nouă înţelegere a moştenirii voastre, a bogăţiilor în Cristos care vă aparţin. Este o mare putere pe care Dumnezeu doreşte s-o dezlănţuie în voi. Este aceeaşi putere care a fost în Isus. Cu toate acestea, aceeaşi putere care este în Cristos cel întronat în ceruri, se află chiar acum în voi.”

Potrivit lui Pavel, “[puterea tăriei Lui] pe care a desfăşurat-o în Hristos prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti” este aceeaşi „faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (1:20, 19). Din acest motiv, Pavel îndeamnă: „“Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” (2 Corinteni 13:5).

Cum trebuie noi să ne cercetăm? Facem acest lucru prin a ne pune faţă în faţă cu promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu. Trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: „Mă bazeze eu pe resursele lui Cristos pentru a rezista diavolului? Accesez eu puterea Lui pentru a birui păcatul? Trăiesc eu în continuare în bucurie, pace şi odihna pe care Isus le-a promis fiecărui credincios fără nici o excepţie?”

„Marea ta trezire” vine în ziua în care priveşti la viaţa ta şi strigi: „Trebuie să existe ceva mult mai mult în viaţa în Cristos decât aceasta. Toate planurile mele au eşuat, toate visurile mele au fost zdruncinate. Trăiesc ca şi un rob al temerilor mele şi al poftelor firii mele. Dar nu mai pot continua aşa.

Ştiu că Domnul m-a chemat la ceva mai mult decât această viaţă în înfrângere şi eu nu voi fi un ipocrit. O, Dumnezeule, există cu adevărat un loc în care să mă alimentezi cu puterea de a trăi viaţa în mod victorios? Doreşti tu cu adevărat să mă faci mai mult decât un cuceritor în încercările mele? Este adevărat că ai un loc perfect de pace pentru mine în mijlocul luptelor mele?

Este cu adevărat posibil pentru mine să am o intimitate continuă cu Tine? Este adevărat că nu mai este nevoie să alunec în apatie sau să mă lupt pentru a fi pe placul Tău? Este cu adevărat un loc al odihnei în Tine unde nu voi mai avea nevoie din nou de trezire, deoarece credinţa mea rămâne statornică?”

luni, iulie 07, 2008

PLIN DE DUH

“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui” (2 Petru 1:3).

Mulţi ani la rândul am pretins că sunt plin de Duhul. Am mărturisit că am fost botezat în Duh. Am predicat că Duhul Sfânt mă împuterniceşte să mărturisesc şi că El mă sfinţeşte. M-am rugat în Duh, am vorbit cu Duhul, am umblat în Duh şi am auzit vocea Sa. Cred cu adevărat că Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu.

Pot să vă duc în locul în care am fost umplut cu Duhul, la vârsta de opt ani. Am citit tot ce spune Scriptura despre Duhul Sfânt. Cu toate acestea, nu de mult mi-am dat seama că mă rog: „Cunosc eu cu adevărat această putere incredibilă care locuieşte în mine? Sau este Duhul doar o doctrină pentru mine? Îl ignor eu cumva? S-ar putea să nu-I cer să facă pentru mine ceea ce El a venit să facă?”

Adevărul este că poţi avea ceva deosebit de valoros şi nici să nu ştii de aceasta. Şi nu te poţi bucura de ceea ce ai, deoarece nu înţelegi cât de valoros este acel ceva.

Există o întâmplare despre un fermier care a lucrat toată viaţa la ferma sa mică. Zeci de ani la rândul el a prelucrat pământul pietros, trăind în sărăcie şi, până la urmă, murind în nemulţumire. După moartea sa, ferma a trecut la fiul său. Într-o zi, în timp ce ara, fiul a găsit o bucată de metal cu dungi aurii. El a dus-o pentru a-i fi estimată valoarea şi i s-a spus că acesta era aur curat. În curând tânărul a descoperit că ferma era plină de aur. Pe dată el a devenit un om bogat. Cu toate acestea, bogăţia fusese pierdută pentru tatăl său, deşi s-a aflat în pământ toată viaţa lui.

Aşa se întâmplă şi cu Duhul Sfânt. Mulţi dintre noi trăiesc în ignoranţă faţă de ceea ce avem, faţă de puterea care se află în noi. Unii creştini trăiesc întreaga lor viaţă gândindu-se că au tot ceea ce aduce Duhul Sfânt cu Sine. Cu toate acestea, ei, cu adevărat, nu L-au primit în plinătate şi putere. El nu realizează în ei lucrarea eternă pe care a fost trimis s-o facă.

vineri, iulie 04, 2008

RUGĂCIUNEA ÎN FAMILIE

Unii creştini numesc aceasta „rugăciune-acord”. Sunteţi profund binecuvântaţi dacă aveţi un frate sau o soră devotată cu care să vă rugaţi. Cu adevărat, cei mai puternici mijlocitori pe care i-am cunoscut se uneau în câte doi sau trei. “Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri” (Matei 18:19).

Locul unde acest fel de rugăciune are loc, în modul cel mai puternic, este acasă. Soţia mea, Gwen, şi cu mine ne rugăm împreună zilnic şi cred că acest lucru păstrează familia noastră împreună. Ne-am rugat pentru fiecare din copiii noştri în timpul anilor de creştere a lor, ca nimeni din ei să nu fie pierdut. Ne-am rugat pentru prieteniile, relaţiile şi partenerii lor de viitor şi acum facem acelaşi lucru şi cu nepoţii noştri.

Foarte puţine familii creştini se roagă acasă. Personal, pot mărturisi că mă aflu în lucrare astăzi datorită puterii rugăciunii în familie. Pe timpul când eram copil, în fiecare zi, indiferent unde ne jucam eu şi cu fraţii şi surorile mele, în curtea din faţă sau în stradă, mama mea ne chema prin uşa din faţă a casei noastre: „David, Jerry, Juanita, Ruth, este timpul pentru rugăciune!” (Fratele meu Don încă nu se născuse.)

Întreaga vecinătate ştia despre timpul de rugăciune din familia noastră. Uneori uram să aud acel strigăt şi mormăiam de nemulţumire. Dar ceva, în mod clar, se întâmpla în acele timpuri de rugăciune, în timp ce Duhul se mişca în mijlocul familiei noastre şi atingea sufletele noastre.

S-ar putea să nu vă vedeţi în stare să susţineţi rugăciunea în familie. S-ar putea să aveţi un soţ/o soţie care nu sunt dispuşi să coopereze sau un copil rebel. Preaiubiţilor, nu contează cine alege să nu se implice. În pofida acestui lucru puteţi veni la masa din bucătărie, să vă plecaţi capul şi să vă rugaţi. Acest lucru va servi drept timp de rugăciune al casei şi fiecare membru al familiei va şti acest lucru.

joi, iulie 03, 2008

AM NEVOIE DE TINE

Unii creştini nu doresc să aibă legătură cu alţi membri ai trupului lui Cristos. Ei au comuniune cu Isus, dar, în mod intenţionat, se izolează de alţi credincioşi. Ei nu doresc să aibă de a face nimic cu trupul, decât doar cu capul.

Însă un trup nu poate să cuprindă doar un singur membru. Vă puteţi imagina un cap din care creşte o singură mână? Trupul lui Cristos nu poate fi format numai din cap, fără membre sau organe. Trupul lui constă din multe mădulare. Pur şi simplu, noi nu putem fi una cu Cristos fără a fi şi cu trupul Lui.

Noi avem nevoie nu doar de cap, ci de întreg trupul. Noi suntem legaţi împreună nu doar prin nevoia noastră de a-L avea pe Isus, ci şi prin faptul că avem nevoie unii de alţii. Pavel afirmă: “Ochiul nu poate zice mâinii:”N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: ”N-am trebuinţă de voi” (1 Corinteni 12:21).

Observaţi a doua jumătate a acestui verset. Chiar şi capul nu poate spune unui alt mădular: „Nu am nevoie de tine.” Ce afirmaţie incredibilă! Pavel ne spune: „Cristos nu va spune niciodată niciunui membru al trupului Său: „Nu am nevoie de tine.” Capul nostru, în mod deliberat, se uneşte cu fiecare din noi. Mai mult decât atât, el spune că noi toţi suntem importanţi, chiar necesari, pentru funcţionarea trupului Său.

Acest lucru este, mai ales, adevărat despre membrii care s-ar putea să fie în suferinţă. Pavel evidenţiază: “Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de neapărată trebuinţă” (12:22). Apoi, apostolul adaugă: “Şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe” (12:23). El vorbeşte despre cei din trupul lui Cristos care sunt nevăzuţi, ascunşi, necunoscuţi. În ochii lui Dumnezeu, aceste mădulare au o mare onoare, şi ei, absolut, sunt necesari lucrării trupului Său.

Acest pasaj conţine o semnificaţie profundă pentru noi toţi. Pavel ne spune: „Nu contează cât de săracă poate fi imaginea ta de sine. S-ar putea să te gândeşti că nu eşti cel mai bun exemplu de creştin. Dar Însuşi Domnul spune: „Am nevoie de tine. Nu eşti doar un mădular important al trupului Său. Eşti vital şi necesar pentru funcţionarea lui.”

Ca şi mădulare importante ale trupului lui Cristos, creştinii trebuie să se ridice şi să acţioneze, în mod serios, împotriva atacurilor lui satan direcţionate împotriva fraţilor creştini. În mod uimitor, această poruncă este ignorată de mulţi creştini. Atunci când vedem un creştin în durere, noi dorim, desigur, să-i oferim mângâiere şi acesta este un act de dragoste dumnezeiască. Dar aceasta nu este destul! Fiecare credincios trebuie să-l lege pe satan în numele lui Isus şi să-l arunce în întunericul de afară. Acesta este semnul unui adevărat membru al trupului Său.

miercuri, iulie 02, 2008

LĂSÂNDU-NE ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU

Isus a spus: “…Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26). Cristos ne avertizează: „Fără speranţa în mine, mulţimi de oameni, pur şi simplu, vor muri de frică!”

Totuşi, pentru urmaşii lui Isus, cei care au încredere în promisiunile lui Dumnezeu de a-i păzi pe copiii Săi, există o libertatea glorioasă de orice frică. De fapt, tuturor celor care se supun domniei lui Cristos niciodată nu le va mai fi frică, dacă ei doar se vor baza pe următorul secret: Adevărata libertatea de frică constă în supunerea întregii vieţi în mâinile Domnului.

A ne supune pe noi înşine în grija lui Dumnezeu este un act al credinţei. Aceasta înseamnă a ne supune totalmente puterii, înţelepciunii şi îndurării Sale, fiind călăuziţi şi păziţi potrivit voii Sale. Dacă facem acest lucru, Dumnezeul universului promite să fie totalmente responsabil pentru noi, pentru a ne hrăni, îmbrăca şi adăposti, şi pentru a ne păzi inimile de tot răul.

Isus a oferit exemplul final al unei astfel de supuneri atunci când a mers spre cruce. Chiar înainte ca să-şi dea duhul, el a strigat cu voce tare: “…Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul! …” (Luca 23:46).

Cristos şi-a lăsat viaţa şi viitorul etern în custodia Tatălui. Şi făcând acest lucru, El a aşezat sufletele fiecăruia din turma Sa în mâinile Tatălui.

S-ar putea să vă întrebaţi: „Dar n-a spus Isus că El are puterea de a-şi da viaţa şi de a o lua înapoi?” (vezi Ioan 10:18). Aşa cum El avea puterea „să-şi ia viaţa înapoi”, de ce El s-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu pentru a fi păzit? Răspunsul este evident: Isus a făcut acest lucru pentru a lăsa un exemplu pentru toţi cei din turma Lui care aveau să-L urmeze!

Dacă ni se cere să ne încredinţăm vieţile noastre cuiva, atunci trebuie să ştim că acest Cineva are puterea să ne păzească de toate pericolele, ameninţările şi de toată violenţa. Apostolul Pavel scrie: “…căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” (2 Timotei 1:12).

marți, iulie 01, 2008

O SINGURĂ CALE SPRE TRON

Nu puteţi să vă câştigaţi cu lacrimi drumul spre acest loc ceresc. Nu puteţi studia, lucra sau dori pentru a obţine calea voastră într-acolo. Nu, singura cale spre viaţa pe tron este calea jertfei vii: “Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujba duhovnicească” (Romani 12:1).

Pavel vorbeşte din experienţă. Iată un om care a fost respins, ispitit, persecutat, bătut, închis, naufragiat şi bătut cu pietre. Pavel, de asemenea, avea asupra lui toate grijile bisericii. Cu toate acestea, el a mărturisit: „În fiecare stare am fost mulţumit.”

Acum el ne spune nouă: „Deci, vreţi să ştiţi cum am ajuns la cunoştinţa acestui loc ceresc? Vreţi să ştiţi cum am ajuns să fiu mulţumit în orice stare în care m-am aflat, cum am ajuns să găsesc adevărata odihnă în Cristos? Iată calea, secretul apropierii voastre de poziţia cerească: Aduceţi trupul vostru ca şi o jertfă vie Domnului. Ajung într-o stare de mulţumire numai prin sacrificiul propriilor mele dorinţe.”

Rădăcina în greacă pentru „vie” aici sugerează „pe viaţă.” Pavel vorbeşte despre un angajament serios, un sacrificiu făcut o dată pentru toată viaţa. Totuşi, să nu înţelegeţi greşit; acesta nu este un sacrificiu care are de a face cu iertarea pentru păcat. Jertfa lui Cristos pe cruce este unica plată pentru păcat: “Pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26).

Nu, Pavel vorbeşte despre un alt fel de sacrificiu. Cu toate acestea, să nu înţelegeţi greşit: Dumnezeu nu găseşte plăcere în jertfele făcute de oameni în Vechiul Testament. Cartea Evrei ne spune: „N-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat” (10:6). De ce aceste jertfe nu erau pe placul Domnului? Pur şi simplu, ele nu implicau inima.

Jertfa pe care o descrie Pavel este cea în care Dumnezeu îşi găseşte o mare plăcere, anume pentru că ea implică inima. Care este această jertfă? Este cea a morţii dorinţelor noastre, lăsând la o parte dependenţa de propriile puteri şi abandonând ambiţiile noastre.

Atunci când Pavel îndeamnă, „Aduceţi trupurile voastre”, el spune: „Apropiaţi-vă de Domnul.” Cu toate acestea, ce înseamnă exact acest lucru? Înseamnă a ne apropia de Dumnezeu cu scopul de a ne oferi în întregime Lui. Înseamnă a veni la El nu bazându-ne pe forţele noastre, ci ca şi copii înviaţi, sfinţi în neprihănirea lui Isus şi acceptaţi de Tatăl prin poziţia noastră în Cristos. În momentul în care ne supunem voinţa noastră Lui, jertfa a fost făcută. Aceasta se întâmplă atunci când abandonăm lupta de a încerca să-i fim pe plac lui Dumnezeu prin puterile noastre. Acest act al credinţei este „slujba duhovnicească” la care se referă Pavel. Totul se rezumă la a avea încredere în El cu voinţa noastră, crezând că El ne va asigura cu toate binecuvântările de care avem nevoie.